Despre mine...

Nu m-am imaginat niciodata... adica niciodata nu m-am gandit la mine in mod abstract, ca la o persoana straina, nu m-am obiectivizat, n-am crezut ca pot sa rezist tentatiei de a ma dematerialiaza imediat dupa asta si in continuare nu vad cum as putea sa nu renunt la mine dupa o asemenea experienta. Iti doresc ca moartea sa-ti fie numai viata...

Nu visez. Stiu pe cineva care este as la asa ceva; isi imparte noptile frateste cu cele mai fioroase temeri si cele mai frumoase chinuri. Si, ce-i si mai curios, nici nu renunta la asta! Nu vrea in ruptul capului sa faca ceva in sensul asta, desi dupa un episod de gen nu mai e om - si sa vrei nu te poti uita la ea fara sa tresari. Pai, bine mai femeie, altceva mai bun n-ai gasit si tu de facut?! Decat sa alergi prin vise mai bine respecta-ti deciziile pe care (ma minti frumos) ca le-ai luat! Interesant este ca oricat de cunoscut imi este caracterul acesta... nu ma pot abtine sa nu-i arat intelegere. Stiu cum e sa te intorci in bratele calaului personal, numai pentru ca stii ca ala e singurul mod in care poti sa-l chemi la tine.

Dar, undeva, candva si lucrurile de soiul asta afla un sfarsit; e interesant de aflat cine termina pe cine sfarseste. Te lasi consumat sau, din contra, consumi la randul tau? Daca, de pilda, el ar veni la tine cu dragostea pe care ti-ai dorit-o intotdeauna in cioc? Daca ar fi sincer in demersurile lui? Atat de sincer incat sa duca la indeplinire inimaginabilul si mult peste? Ce faci atunci?

Il accepti ca pe un miracol prevestitor al apocalipsei (clar urmeaza ca lumea asa cum o stim noi sa ia sfarsit - alt factor motivational nu vad!), il refuzi ca pe o poama stricata de frica sa nu-ti devasteze panerul sufletesc - si mai mult decat a facut-o deja - sau pui conditii? Te vreau in viata mea daca... faci sau (dupa caz) nu mai faci aia si ailalta si astalalta... Exista oare relatii reesapate? Se poate recicla o convietuire vremelnica intre doi oameni manati de interese divergente? Poti oare sa peticesti un sac de atatea ori incat sa nu se mai observe urzeala initiala? Si, pana la urma, cate mii, sute de mii de kilometrii poate parcurge un suflet vulcanizat in atare conditii?

Nu multi, cel putin eu nu cred asta. Daca exista cineva care ma poate contrazice faptic - legat de aspectul acesta - il invit sa o faca. Chiar as aprecia foarte tare sa reuseasca cineva sa-mi bage mintile in cap. Pentru ca eu, pana una alta, nu pot concepe sa mentin o relatie cu o persoana care m-a facut sa regret fiecare gest dezinteresat pe care l-am indreptat in directia ei, desi de ficare data mi-a multumit cu ranjetul sau largit natural pe buze pentru prostia incomensurabila de care nu ma saturam sa dau dovada... nimic nu e pentru totdeauna, nimic nu dureaza vesnic...

Asa ca, intro buna zi, decizi sa opresti toata masinaria asta infernala si sa te desprinzi definitiv. Pai, da, definitiv, ca altfel se cheama ca ai facut cacatul praf. Ironia sortii intervine atunci cand, dupa ce ti-ai facut ordine in dezastrul ala - pe care ti-e iti placea sa-l numesti viata - si ai inceput sa asculti din nou de propriile nevoi, apare Musiu si se executa intocmai ca-n visele tale cele mai besmetice de dragoste si zbucium amorezat. Pe cal alb(astru) e, elocventa are, de aratat arata... si, pe deasupra - de parca mai era nevoie, are si toate cuvintele potrivite la el! Alea pe care in urma cu cateva luni ai fi dat orice sa le auzi din gura individului, insa acum iti lasa un gust amar de indoiala dezniteresata si mahmura. Iti intra pe-o urche si-ti ies snur pe cealalta; te vezi maritata si la casa ta, pacat ca nu mai sti cu cine. Nu cunosti persoana din fata ta mai mult ca pe pisica sau cainele de companie al vecinului.

Si ma intreb din nou, are intradevar rost sa renunt la libertatea mea organizata - nu fara putin efort - in favoarea sentimentelor egoiste ale unei persoane care (dovada a faptului ca nu a inteles nimic din tot ce s-a petrecut) isi doreste sa reia lucrurile din punctul in care le-a lasat?