Si, pana acum, in tot ce am trait intotdeauna m-am regasit in postura asta. Ne nastem incepatori de fiecare data (da - eu cred in reincarnare!). Suntem genetic si spiritual pregatiti pentru asta; suntem o tabula rasa pe care incepi sa scri odata cu prima secunda de lumina, cea in care, iesind din carapacea calduroasa si protectoare pe care ne-o ofera corpul mamei noastre, oracaim dezarmonizat pentru prima data. Apoi fiecare noua zi este un alt inceput. Nu suntem constienti de noi, dar suntem constienti de ceea ce si cei care ne inconjoara. Iar ei incep sa scrie in mintea, memoria si sufletul nostru - alte inceputuri.
Am aproape 24 de ani si ma inspaimanta faptul ca tot incepatoare sunt... si cred cu tarie ca si la 60 tot incepatoare se cheama ca voi fi; poate, desigur, se va intampla in alte domenii, dar cu siguranta vor exista si atunci multe lucruri de inceput! Ma intreb cand voi incepe sa simt, sa traiesc in continaurea a ceea ce tot incep? Pentru ca nu exista sfarsit, exista doar un continuum disputat aprig intre spatiu si timp, ciclic sau repetitiv (cum vreti sa-i spuneti), care ma rascoleste de fiecare data, bazat pe principiul istoriei recurente.
Fiecare are istoria lui, povestea lui, si poate ca unii se pricep mai bine la a continua ceea ce au inceput altii; eu, in schimb, ma pricep sa incep. Parca m-a facut mama cu scopul unic de a incepe (sunt primul copil pe care l-a nascut). Pana si ora la care am aparut pe lumea asta vorbeste sa sustina teoria mea. Uneori cred ca asta-i singurul meu talent - sa gasesc calea de a incepe ceva, orice, ce altora le e greu sau frica. De aceea spun ca sunt o incepatoare... in viata.
Spun aceasta, desi, nici continuarile sau intreruperile temporare (pentru ca nu exista sfarsit pentru nimic, sunt doar intreruperi mai mari sau mai mici - in esenta, totul este nelimitat si continuu) nu-mi scapa... le vad cu ochii mintii, ai sufletului, mi le imaginez instinctiv si, spre surprinderea mea, de cele mai multe ori ele iau forma realitatii - se materializeaza ulterior. Nu sunt lucruri pe care sa le doresc sa se intample, adica - ceea ce afirm aici este ca... nu le atrag prin forta gandurilor, a gandirii pozitive ori negative, ci pur si simplu devin contienta de continuarea lor fireasca inainte chiar de a incepe.
Stiu, ma veti intreba, probabil, de ce - daca ele sunt neplacute, suparatoare sau de evitat - nu ma opresc? Raspunsul meu este simplu... pentru ca am constiinta faptului ca sunt inevitabile; exista complexe de imprejurari din care, asemeni unei dileme, oricat ai incerca sa gasesti o rezolvare, fara a iesi sifonat, acest lucru nu se poate. Si asta stiu din perspectiva empirica. Asa ca, prefer sa las lucrurile sa devina de la sine in felul lor cel mai natural. Ironia este ca astfel dilema propriu-zisa afla o rezolvare mult mai usoara pentru toti ce implicati decat am fi putut prevedea vreodata; geniul creator universal isi face, inca o data, foarte bine treaba!
Asa mi se intampla de fiecare data sa aflu raspunsuri la problemele care nu ma lasa sa dorm bine noaptea - fara insa a avea cosmaruri, ci doar un somn agitat de lipsa de prevedere si conceptiile limitate. Probabil ca imi si plac inceputurile. Cu siguranta sunt mult mai colorate decat continuarile, daca vreti sunt asemeni copertii unei carti foarte bine legate si ingrijit lucrate in comparatie cu aspectul oarecum tern al paginilor din interior. E drept ca in interiorul acela monoton exista substanta mesajului si informatia pe care autorul doreste s-o transmita, insa - cum se intampla de cele mai multe ori in viata - coperta (in ideea de ambalaj) este cea care convinge cititorul sa-si deschida antenele pe frecventa pe care este emis mesajul, mai ales in cazul unui autor necunoscut.
Iar autorul in cazul cartii noastre este de fiecare data necunoscut...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu