The future you see is the future you get!

luni, 8 februarie 2010

"Tot ce vedem ori parem a fi nu este decat un vis intrun vis." Edgar Allan Poe



Am invatat ca daca porti pica si amaraciune fericirea pleaca in alta parte. Asa ca intentionez sa fiu cea mai fericita. Iar fericirea se gaseste la tot pasul, in cele mai mici lucruri, din cele mai neasteptate locuri si in cele mai neasteptate momente. Presupun ca din cauza asta ne simtim asa, pentru ca e acolo sa ne surprinda; daca am astepta-o, n-am mai fi nici surprinsi si nici fericiti.

Lucru evident.

Trist e ca uneori oamenii intre ei nu-si doresc fericirea; ai zice, chiar, ca-si doresc contrariul. De la straini, la cunostinte, la prieteni, la veri, la frati si surori, la copii si parinti.

N-am avut niciodata energia necesara sa urasc. Si nici nu-mi doresc asta.

Adica, din nou presupun, ca se poate perfectiona tehnica asta - ca e o tehnica, pentru orice lucru, in viata, ca sa-l faci bine iti trebuie deprinderile aferente. Deci, nu vreau asta. Si nu-mi doresc nici oamenii care se pricep extraordinar la treb'soara asta in jurul meu.

Bine. Admitem, asadar, ca motivele pentru care sufera de aceasta malformatie congenitala sunt - daca le putem caracteriza asa - intemeiate, adica fondate pe ceva real. Cel putin in perceptia lor. Numai ca, vedeti voi, aici apare problema... perceptia sinelui in raport cu lumea (cu mediul inconjurator) este intotdeuna subiectiva si supusa filtrelor aberante ale unei minti deformate de experiente anterioare nefericite.

E clar ca nu poti multumi pe toata lumea in acelasi timp. Asta pentru ca oamenii isi doresc lucruri diametral opuse si, in general, fac asta in acelasi moment. Cum nu ne putem dedubla, iata dilema. Pe de alta parte, si sa fii placut exagerat nu-i bine. Stiu pe cineva care sufera de mania asta, si in cele mai importante momente din viata sa ii vine sa fuga mancand pamantul si se ascunda oriunde, numai sa nu auda inca un "La multi ani!" prefacut.

Nu pot sa-l condamn. Si nici in locul sau n-as vrea sa fiu. Cred ca ma prefer asa cum sunt: iubita de cine trebuie, urata de cine trebuie si agreabila, neagreabila sau indiferenta altora. E singura cale in care iti poti pastra personalitatea, integritatea atat fizica, cat si morala, si - cel mai important - viata. Nu ca ar fi fost cineva in pericol de moarte. Nu la asta ma refer. Viata e ceea ce se cheama ca ai in momentul in care faci ce vrei, cand vrei, cum vrei si exact cu cine vrei. Fara sa dai nicio socoteala nimanui.

Pentru ca nimeni nu poate trai in locul tau. Si nici tu nu poti trai in locul altuia.

Suntem datori sa ne traim propria viata independenti, sa avem o constiinta si o demnitate, sa ne respectam pe sine si pe cei din jur. Indiferent ca sunt dusmani sau prieteni. Pentru ca, deseori, vei gasi, la o privire mai atenta, o mica, mare sau potrivita realizare chiar in persoana pe care o consideri sub nivelul tau, din varii motive. Si e posibil sa nu gasesti niciuna in cazul unei persoane pe care ai considerat-o peste tine. Pentru asta merita respectul tau.

Suntem extrem de diferiti, ne dorim lucruri care altora par abominabile; mergem in directii diferite. Insa, din cand in cand, ne mai si intersectam. Atunci, macar pentru o clipa, putem da dovada de maturitate, in raport cu sinele, respectand prezenta celuilalt.

Fiecare isi are locul sau sub soare. Hai sa fim fericiti pentru asta; si pentru ca, uneori, ne mai si intersectam.

luni, 16 noiembrie 2009

Despre accidente...



Esti, sunt, suntem un accident. Insasi modul in care vietile noastre se intrepatrund pare accidental, coincidental daca vrei. Viata e plina de momente asezate cap la cap, ca intrun puzzle, un joc sarcastic, un renghi al probabilitatilor - nu stim niciodata care varianta e "mai" probabila. Tu esti, acum, probabilitatea mea numarul unu. Si ai parut din senin, fara sa te simt si fara sa mai cred ca existi intradevar. Cu toate astea, stau, te privesc si te ating. Materialitatea ta este irefutabila; insa, eu, nu reusesc sa-mi cred simturilor.

Astept ca dupa fiecare intersectie, la fiecare colt de strada si in fiecare dimineata cand ma trezesc din somn sa realizez crudul adevar... ca a fost un vis frumos si ca asa, cum era normal, el s-a terminat. Intotdeuna trebuie sa infruntam faptele. Sa fim realisti. Si pregatiti pentru urmatoarea dezamagire care pandeste, filand din gene, ocazia sa ne invaluie. Nu, nu vreau asta, n-o doresc cu o asemnea intensitate ca uneori trebuie sa-mi aduc aminte ciupindu-ma si strangnadu-te tare in brate ca este in continuare acolo, materiala, povestea noastra. Ca e un element al realitatii.

Ciudat semntimentul asta... nu e nici dependenta de niciun fel, cu atat mai putin obligatie. Doar ca ne completam firile atat de bine, incat uneori astept fara sa vreau sa-mi termini propozitiile, e ceva firesc. Ma surprinzi atunci cand n-o faci, si asta nu pentru ca n-ai sti ce intentionez sa spun, ci pentru ca altceva te macina si ti-a distras atentia.

Intotdeauna, am avut constiinta faptului ca existi... acolo undeva... dar ca n-a venit inca momentul sa te intalnesc. Nu eram pregatiti, poate, niciunul pentru asta. Pentru ca "asta" este intradevar o experienta de natura sa te destabilizeze puternic daca nu esti pregatit din toate punctele de vedere. Iar, ca s-o poti accepta impacat cu tine, trebuie sa ai o constiinta a sinelui extrem de bine dezvoltata si puternic ancorata in real.

Abstractul n-are niciun cuvant de spus aici. Nu trebuie sa aiba. "Asta", in esenta ei, sperie pe cei din jur. Pentru ca instinctiv nu ai cum sa nu reactionezi la un asemenea stimul subliminal. Dezamagitoare, insa, reactia negativa a unora. Imbucurator faptul ca ea exista. Reactia - ca raspuns la o influenta externa cat se poate de reala.