Intotdeauna viata noastra se infatisaza, in cel mai personal mod pentru fiecare, sub forma unei balante. Iar echilibrul unui anumit moment in timp, oricat de instabil ni s-ar parea, exista. Penduland in univers, el se armonizeaza cu alte astfel de momente - intrun taler ti se ofera, iar din celalalt ti se ia. Astfel, balanta este mereu in echilibru, desi noi nu putem distinge aceasta stare de fapt - neputand percepe imaginea in ansamblul ei. Dar, ea este (balanta vietii), asemeni unei legi universal valabile, pururi in echilibru.
Oricat de mult am incercat sa mentin o stare - s-o prelungesc la infinit, de fiecare data eforturile mele s-au dovedit a fi o banala incercare de a amana implacabilul. Pentru ca, oricat te-ai pune de-a curmezisul cursului firesc al lucrurilor, fluviul energiilor vietii gaseste calea spre locul de varsare in oceanul al carui afluent este in mod natural. Nici cele mai mari formatiuni muntoase nu reusesc sa-si impuna punctul de vedere in relatia asta. Deci nu pot eu avea o asemenea pretentie.
Te trezesti pus la locul tau de fiecare data exact pe principiul acesta. E foarte interesanta, totusi, modalitatea in care - aceasta forta incomensurabila - alege sa te aduca din nou in propria-ti matca. Sunt, fiecare dintre experientele prin care treci, anume construite spre a-ti deschide ochii exact in directia in care ai ales sa nu mai privesti; sa ignori cu desavarsire acel aspect pentru ca nu-ti placea cum te vezi, cum te simti si cel mai important... ca ai fost incapabil sa accepti si ai tanjit la ceea ce nu ti se cuvine.
Cum spuneam... cu o mana iti da si cu alta iti ia. Eu sunt pur si simplu recunoscatoare ca le traiesc, ca aceste evenimente odata cu trecerea lor isi lasa seva sa-mi inmoaie sufletul acoperit de crusta tare si incapacitatoare care facea pana atunci imposibila evolutia spirituala pe care mi-o doresc atat de mult. Sa raman cu invatamintele lor, reprezinta o asemenea sansa in sensul acesta incat, oricat de dureros s-ar prezenta (nu, nu sunt masochista!), nu pot sa le refuz.
Cunosc insa oameni care raman inpasibili in fata acestor demersuri atat de naturale vietii. Sunt prezenti, respira, comunica, palpita si vibreaza... dar sunt muti, orbi si surzi de fiecare data cand sansa la striga in fata, incercand sa le povesteasca despre degradarea sufletului si vanitatea existentei in care isi inmoaie oasele pana la saturatie, despre calitatea lor suprema - egoismul atroce.
Nu vreau sa schimb nimic din firea lucrurilor... ci vreau sa multumesc Firii Lucrurilor ca reuseste sa-mi ofere - niciodata nemeritat - exact lucrul de care am cea mai mare nevoie...
Fiecare "palma" pe care o primesc si fiecare mangaiere care urmeaza dupa ea este acolo, intotdeauna, pentru a-mi reda claritatea privirii - se indreapta asupra lucrurilor care intradevar conteaza; nimicurile sclipitoare si fiintele de nimic (mai putin sclipitoare, dar care reusesc sa-ti ia ochii la fel de eficient) nu adauga si nici nu scad la telerele balantei mele. Ele sunt niste biete instrumente in mainile calauzitoare ale Firii, aduse in cale special pentru a-ti demonstra hidosenia penibililului in care te complaci.
Inspiratia divina a facut ca lucrurile sa nu ne fie niciodata mai clare ca dupa un astfel de episod. Pentru ca celulele noastre, prin natura lor limitata, fac imposibila evolutia fireasca a sufletului. Ele trebuie sa indure dintre cele mai diverse privatiuni pentru a reusi sa imprime in colajul esentei lor informatii noi; aici intervine revelatia faptului ca putem invata numai din propriile greseli. Si chiar si atunci... e foarte usor sa revi la cel ce-ai fost inainte.
Cred ca virtutea rezida tocmai in a nu lasa sa-ti scape printre degete propriul destin. Suntem fauritorii propriilor fericiri si tristeti, bucurii si deznadejdi, stari de exaltare sau depresie...
Eu aleg sa-mi asum acest rol... voi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu