Despre accidente...

Esti, sunt, suntem un accident. Insasi modul in care vietile noastre se intrepatrund pare accidental, coincidental daca vrei. Viata e plina de momente asezate cap la cap, ca intrun puzzle, un joc sarcastic, un renghi al probabilitatilor - nu stim niciodata care varianta e "mai" probabila. Tu esti, acum, probabilitatea mea numarul unu. Si ai parut din senin, fara sa te simt si fara sa mai cred ca existi intradevar. Cu toate astea, stau, te privesc si te ating. Materialitatea ta este irefutabila; insa, eu, nu reusesc sa-mi cred simturilor.

Astept ca dupa fiecare intersectie, la fiecare colt de strada si in fiecare dimineata cand ma trezesc din somn sa realizez crudul adevar... ca a fost un vis frumos si ca asa, cum era normal, el s-a terminat. Intotdeuna trebuie sa infruntam faptele. Sa fim realisti. Si pregatiti pentru urmatoarea dezamagire care pandeste, filand din gene, ocazia sa ne invaluie. Nu, nu vreau asta, n-o doresc cu o asemnea intensitate ca uneori trebuie sa-mi aduc aminte ciupindu-ma si strangnadu-te tare in brate ca este in continuare acolo, materiala, povestea noastra. Ca e un element al realitatii.

Ciudat semntimentul asta... nu e nici dependenta de niciun fel, cu atat mai putin obligatie. Doar ca ne completam firile atat de bine, incat uneori astept fara sa vreau sa-mi termini propozitiile, e ceva firesc. Ma surprinzi atunci cand n-o faci, si asta nu pentru ca n-ai sti ce intentionez sa spun, ci pentru ca altceva te macina si ti-a distras atentia.

Intotdeauna, am avut constiinta faptului ca existi... acolo undeva... dar ca n-a venit inca momentul sa te intalnesc. Nu eram pregatiti, poate, niciunul pentru asta. Pentru ca "asta" este intradevar o experienta de natura sa te destabilizeze puternic daca nu esti pregatit din toate punctele de vedere. Iar, ca s-o poti accepta impacat cu tine, trebuie sa ai o constiinta a sinelui extrem de bine dezvoltata si puternic ancorata in real.

Abstractul n-are niciun cuvant de spus aici. Nu trebuie sa aiba. "Asta", in esenta ei, sperie pe cei din jur. Pentru ca instinctiv nu ai cum sa nu reactionezi la un asemenea stimul subliminal. Dezamagitoare, insa, reactia negativa a unora. Imbucurator faptul ca ea exista. Reactia - ca raspuns la o influenta externa cat se poate de reala.

Despre cunoscutii nostri, care ne onoreaza cu penibilitatile lor...

Din experienta va spun ca atunci cand vrei sa fi penibil nu trebuie sa te chinui... lucrul vine atat de usor. Pacat ca cele ce urmeaza dupa nu ustura la fel de mult. Poate, daca urmarile ar fi la fel de consistente, omul din tine ar invata sa se abtina! Ori, macar, sa gandeasca de doua ori inainte si sa ceara si parerea celorlalte persoane implicate si posibil influentate de rahaturile pe care urmeaza sa le faci. Dar, nuuuu...

De ce sa ne complicam viata aiurea? De ce sa luam in calcul si sentimentele altora? Faci ce te taie capul si dupa... n-are decat sa sufere curu! Ah, pardon vorba asta parca era invers, nu? Mda, ma rog, n-are importanta prea mare pentru ca in cazul unora nu-i nicio diferenta intre cele doua.

Asa, carevasazica, ne lansam in afirmatii, ne dam intalniri, pentru ca dup'aia sa incercam disperati - manati de oprobiul public, si folosind cele mai patetice scuze, sa construim biciul din cacat. Norocul unora este... ca altii folosesc si nisip - sa dea totusi credibilitate proiectului.

Deci scoatem biciul si incepem sa pocnim din el! Nu realizam insa ca, facand astfel, persoana care se umple de cea mai mare cantitate de cacat suntem noi insine - manuitorii. De aici si penibilul faptului... ajunge sa puta atat de tare in jurul nostru, incat, pe o raza de 1 km nu se mai apropie nimeni de noi. Sau poate ca asta ne dorim de fapt...

There is an interesting question, wouldn't you say?

Despre asteptari... si pretexte

Cu totii cautam cate ceva in aceasta existenta de multe ori banala... Ne ingropam in rutina vietii zilnice si pierdem din vedere lucrurile care cel mai adesea ne-au adus impreuna.

Unde incepe existenta individuala si se termina cea in cuplu? De cele mai multe ori ne spunem ca nu avem suficient timp pentru amandoua, sa le imbini cu succes poate parea un efort supraomenesc; pentru ca ai pasiuni, ai doruri care te macina, ai un serviciu solicitant pana la limita rezistentei nervilor deja intinsi, ai lucruri la care nici nu visezi sa renunti, ai oameni cu care vrei sa te vezi, locuri in care vrei sa te afli si povesti de ascultat si de spus.

Nimeni nu te poate intelege mai bine decat o faci tu insuti in fiecare secunda, si nimeni nu are vointa de deschidere necesara. Ne ascundem in spatele fricilor, lipiti de peretii sufletului chinuit de remuscari si macinat de teroarea de a nu fi acceptati pentru cine suntem de fapt. Nu mai comunicam cu adevarat, ne asteptam sa ni se citeasca gandurile, sa ni se ghiceasca intentiile si sa devenim paranormali. Doar ca, a fi paranormal in ziua de astazi poate insemna chiar normalitatea zilei de ieri.

"Traim in epoca vitezei..." spunea un cunoscut de-al meu. Nu mai apucam sa traim... spun eu.

Pentru ca, pentru mine, a trai inseamna sa experimentezi, sa descoperi si sa TE descoperi, sa simti si sa respiri prin toti porii, sa atingi, sa te afli fata in fata, sa privesti direct in ochii celuilalt indiferent de ceea ce urmeaza sa gasesti acolo.

Si totusi, in fiecare zi, suntem tot mai putin dispusi sa constientizam prezenta fizica a celorlalti in jurul nostru. Ne construim lumi virtuale unde decapitam monstrii, balauri cu sapte capete, ne salvam Ilenele Cosanzene si ramanem cu printii pe cai albi; pacat ca dimineata ne trezim si, spre totala noastra surprindere, realizam ca din nou am adormit in fata calculatorului si ne-au scos astia din joc.

Apoi mergem din nou la serviciu, ne asiguram subzistenta si ne taram inspre casa, epuizati nervos, la finalul programului. Inapoi la casa care ne asteapta goala, fara sa tresarim la gandul ca exista cineva dupa usa de la intrare care abia asteapta sa se bucure de prezenta noastra; pentru ca nu exista acel cineva, undeva pe parcurs s-a dematerializat... n-a mai ramas decat o amintire a ceea ce ar fi putut fi daca...

Lumea este frumoasa pentru ca moare...

Si... pentru ca oamenii uita... si nu pot invata din greselile altora; ai de fiecare data sansa, asadar, sa descoperi acelasi lucru ca si generatia anterioara si sa crezi ca ai inventat apa calda.

Suntem in acelasi timp originali si plagiatori. Interesant este sa obsevi influenta devastatoare pe care o are acest lucru in viata fiecaruia. Exista existente care te marcheaza prin caracterul lor eminamente stereotipic - pe mine una ma socheaza! - si exista vieti atat de imprevizibile in variabilitatea lor ca te lasa mut de admiratie. Intro societate care te invata (sau cel putin incearca acest lucru) sa consideri ca e gresit sa fi diferit, intro generatie care si-a facut o norma din a fi cat mai contrastant, mai needucat, mai galagios si mai invaziv (asa intelege ea diferentele), intro lume dominata de tendinta monopolista de consum (nu conteaza ce consumi, atat timp cat o faci) devine din ce in ce mai greu sa se poata evidentia in sens pozitiv o valoare intelectuala.

De unde si dictonul: "oamenii inteligenti gandesc prea mult!". Fapt care transpare din obstinatia unora de a avea, dezbate si genera (nu neaparat in ordinea aceasta) idei proprii. Cand ai idei devi periculos pentru leguminoasele din jurul tau. De ce? Pentru ca astfel ii poti determina, eventual chiar obliga, sa gandeasca. Si n-am vrea asta. E mult mai comod sa-ti traiesti viata i n nesimtire si ignoranta, sa te rezumi la instinctele de forma bruta cu care te-a inzestrat natura; si pe aceasta cale nici nu trebuie sa depui vreun efort - de nici un fel!

Ne putem uita in nestire la televizor, unde ni se expun toate aberatiile pamantului (si exista multe, pentru inceput, numai in Romania), la stirile de la ora 17.00 - ca si de acolo invatzam multe despre cum e sa decizi asupra dreptului la viata unui alt om - si ne mai tratam si cu o portie de telenovela gretoasa si prost interpretata la finalul careia (indiferent de subiectul tratat) moare ea si naste el si toata lumea e fericit inlacrimata.

Altfel, rolul nostru zilnic, in afara de a consuma produsele nefericite, degradante si total lipsite de vreo valoare, este de a ne inchide timp de opt ore intro cutie (de sticla - in cazurile "fericite") si sa producem pentru altii milioane de euro, in timp ce remuneratia noastra ajunge ca proportie din aceasta suma la mai putin de 0.001%. Iata, in ce rezida geniul acestui principiu. Inveti oamenii sa consume, le furi liberul arbitru, nu ii platesti proportional cu munca depusa, cresti preturile si ii obligi sa se imprumute tot de la tine sub forma unui credit cu dobanzi enorme, astfel, te asiguri ca sunt de doua ori legati de tine si nu se pot revolta impotriva acestei sclavii de care nu sunt nici macar constienti.

Si singurele produse intelectuale pe care le ingadui si urmaresti sa le obtii (tot la costuri minime) sunt cele de distrugere in masa, de data aceasta sub forma armelor biologice cu raza mica de actiune si pe care sa le poti controla cu precizie. Cat de folositoare sunt maladiile cancerigene (pentru care, in mod convenabil, nu s-a descoperit inca un leac, desi in laboratoare se concep virusi mult mai inteligenti si periculosi), sindromul imunodeficientei dobandite, precum si toate substantele folosite in cresterea volumului productiei de cereale, legume si fructe si nu numai.

Asa ajungem sa ne otravim existenta benevol si apoi sa cumparam medicamente care sa ne tina in viata - banii pe aceste medicamente, ati ghicit, ajung tot in buzunarele celor interesati sa ne controleze cat mai strans.

Despre inspiratie...

Unii oameni ma inspira. Sunt constienta ca nu au nimic deosebit, ca nu au nimic special, poate priviti din afara sunt stersi, plini de praf sau perfect indezirabili. Dar, pentru mine acei oameni inseamna ceva... mai mult decat pentru altii, asta cu siguranta. Exista o clipa in care se intersecteaza privirile noastre, este unica si de neegalat, este clipa in care realizezi ca acea persoana pentru tine reprezinta mult mai mult decat ar putea vreodata fi pentru oricine altcineva... un intreg univers. Esti sigura, sunt sigura, ca si el intelege acest lucru. Poate nu la fel de clar, dar sub orice forma vaga de adevar, constiinta acestui fapt este acolo - in sufletul fiecaruia.

Nu pot decat sa reflectez asupra acestui lucru; nimic mai mult. Este singura persoana cu care vreau si nu vreau sa ma intalnesc; pe care vreau si nu vreau s-o salut, ultima pe care imi doresc s-o vad fie si accidental.

De ce? Pentru ca in acea clipa, pusa fiind in fata faptului inplinit, stiu ca nu voi putea spune nu...(nu ma intelegeti gresit - de putut pot, e cel mai usor lucru, dar nu vreau cu adevarat acest lucru, nu, nu mi-l doresc) si, in consecinta, nu-mi ramane decat sa spun da pentru a mia oara, fie si inchipuit. Stiu ca nu este corect, nu este bine si cu atat mai putin sanatos - pentru mine - dar, in rezonanta cu sufletul meu nu se afla ratiunea in acele momente; desi, incerc din rasputeri sa-mi impun uzul ratiunii... si pentru oricare motiv il veti vrea... nu reusesc. Probabil sunt egoista; de fapt, sunt extrem de egoista. Insa sunt, de asemenea, singurele accese de egoism pe care mi le permit.

Nu cred in toleranta. Sunt intransigenta si incep cu mine. Astfel de momente imi provoaca dezamagiri. Eu sunt, de altfel, sursa acestor dezamagiri. Insa in cazul explicitat mai sus - singurul - am decis ca-mi pot permite.

Nu caut, nu intreb, nu vreau raspunsuri. Ele - toate - vor fi mincinoase. Este suficient sa ma privesc cu putintica rabdare si atentie ca sa-mi dau seama de aceasta realitate. Nu pot, insa, sa ignor ceea ce, cu obstinatie, imi apare in fata ochilor. Si e ciudat. E ca si cum ai face un pact cu diavolul, ti-ai vinde sufletul in schimbul a ceea ce ti-ai dorit din totdeauna... si primesti. Insa, ca orice constiinta superioara - chiar daca malefica - se gaseste intotdeauna o cale prin care, de fapt, sa ti se refuze miza. Din pacate, sufletul ti l-ai vandut deja si nu-ti mai ramane nimic in acest punct decat sa respecti partea ta de intelegere.

Asa ca renunti la tot ce ai cunoscut si treci mai departe, avand constiinta faptului ca nimic nu te va mai astepta de acum incolo dupa colt, dimineata la cafea sau la inceputul unui nou an. Astepti doar sa treaca timpul, sa ajungi la capatul drumului tau... si sa-ti predai sufletul mai departe, unui alt stapan.

Despre pretentii...

...se pot spune multe... chiar foarte multe despre pretentiile care iti coloreaza viata. Sunt dintre cele mai diverse. Poti avea pretentia de a fi respectat, poti avea pretentia de a fi apreciat sau pur si simplu iubit... desigur, pentru ceea ce esti. Si cu totii stim ca esti suma a ceea ce mai ades oferi.

Mie imi place sa cred ca au fost momente in care am oferit mult, si momente in care - asta e o certitudine - am oferit foarte putin. Ce pot sa ofer? Ganduri.... pentru inceput. Intai ofer ganduri; daca tie ca persoana am ajuns sa-ti ofer gandurile mele, inseamna ca insemni. Tu nu vei sti despre acest lucru, ca el se intampla. Insa, pentru mine el este real si consumator in acelasi timp.

Daca ma gandesc la tine, niciodata n-o voi face altfel decat cu cele mai bune intentii; si imi voi aminti, de asemenea, de ceva placut care ne-a legat candva. Nu voi face totusi abuz de aceasta incomensurabila forta a gandurilor. Ea ne poate distruge sau ne poate apropia. De cand ma stiu mi-a placut sa ma gandesc la oamenii din jurul meu, cei pe care ii apreciez si cei la care tin.

Ceilalti pur si simplu ... sunt in plus! Si cu asta am spus aproape tot. Dar, atunci cand am gandit asupra acestor relatii si a celor ce decurg din ele am fost constienta de intensitatea lor. Sunt lucruri pe care ni le asumam in mod natural, fara echivoc si fara a ne gandi la ele. Sunt instinctive.

Exista si cele pe care ni le impunem, ca doi iubiti gelosi pe himera celui de-al treilea care atrana (fie si doar inchipuit!) deasupra patului conjugal. De regula se intampla ca atunci cand iti asumi o relatie - si atunci, implicit, omul de langa tine... nu se poate altfel - sa incepi sa ai pretentii.

Este haul. Abisul, groapa de autocompatimire si care duce la autodistrugere. Iar marginile sale sunt atat de moi, solul este atat de nisipos, incat este suficient sa bati de doua-trei ori pasul pe loc si ai si cazut in el. Se macina tot, cu puterea gandului. Nu mai ai cum sa te ridici de acolo odata afundat in nisipurile miscatoare care zac pe fund... cu cat te agiti mai mult, cu atat risti sa fi ingopat de viu.

Asa ca singura solutie este sa incetezi sa te mai misti! Deci nu te mai agita! Nu te mai gandi! Intrun cuvant invata - e impotriva instinctelor tale de consevare, stiu, dar invata - sa nu mai ai pretentii! Este singura cale prin care vei putea ajunge sa fi multumit cu viata pe care o duci, cu persoana de langa tine, cu rutina a cine si ceea ce te determina zilnic.

Sau atunci cand nu te mai simti instare, pune capat inca odata si treci mai departe. Definitiv si irevocabil. Nu te intorci asupra a ceea ce ai hotarat. Asuma-ti deciziile si mergi mai departe pe drumul pe care ti l-ai ales fara a privi nicaieri in urma.

Abia atunci vei putea avea cea mai insemnata dintre pretentii: cea de a fi pe deplin constient de si impacat cu tine si determinantele tale! Nu te poate impaca nimeni atunci cand te certi cu propria-ti persoana, insa vor fi multi cei care au sa incerce sa profite de pe urma acestei dihotomi. Asa ca nu-ti ramane decat unitatea care sa te determine sa existi. Invata sa existi liber!

Hijack my heart

Cred ca stiti melodia la care ma refer... pe mine ma face sa ma gandesc la barbatii pe care i-am cuprins in viata mea. Am cate o melodie pentru fiecare, ceva reprezentativ pentru fiecare dintre ei, ceva ce surprinde esenta interactiunii noastre la un anumit moment.

E frumos sa le pot asculta din nou dupa catva timp. Imi aduc aminte de motivul pentru care mi-au placut initial. Pentru ca, desi acum ei nu mai sunt de actualitate (pentru mine - evident!), acele calitati pe care le-am apreciat atat continua sa existe in fiinta lor. M-a intrebat cineva la un momentdat cum si daca privesc inapoi spre aceaste relatii. Raspunsul meu este: da. Ii percep ca pe o amintire draga, la care se intampla sa ma intorc fara sa vreau. Pentru ca imi place sa pastrez din personalitatea lor numai aspectele frumoase, acelea care i-au facut dezirabili la acel moment.

Nu cred ca exista cineva pe lumea asta care sa prefere sa traga dupa el prin viata geamantanul greu al gandurilor negative si pesimiste, al durerilor si dezamagirilor de care am avut parte. De aceea, de fiecare data cand imi fac bagajele si ma pregatesc sa plec dintro relatie, iau cu mine numai amintirile frumoase sa-mi tina companie.

Nu ma intelegeti gresit, cand plec stiu foarte bine de ce, cum si cat; doar ca, nu vad niciun motiv pentru care sa nu las in spatele meu toate lucrurile neplacute. De aceea plec, nu? Ce logica ar mai avea daca nu aceea de a te elibera prin aceasta evadare? Altfel, ai ramane pe loc sa te lupti in continuare...

Ei, mie nu-mi plac aceste razboaie fara sens; consider ca doi oameni sunt adusi impreuna de sansa si trebuie sa ramana impreuna doar atat cat acest lucru e benefic pentru amandoi in egala masura. Cand asta nu se mai poate, nu are rost sa se mai chinuie unul pe celalalt! Renunta, lasa si termina... intoarce pagina, vei vedea ca randurile ce urmeza sa se infiripe dinaintea ochilor tai sunt cu atat mai frumoase cu cat sunt mai clare, mai curate si mai pline de inteles - intelegere.

Unul dintre amicii mei, un tip foarte misto, imi spunea intruna dintre discutiile noastre la un pahar de bere - ajunsesem la subiectul, tabu pentru cei mai multi barbati, cel al homosexualitatii - ca el nu percepe membri acestei minoritati sexuale dacat ca pe un favor adus lui. De ce? - am intrebat eu evident foarte surprinsa (pana atunci auzisem numai pareri extrem de agresive din partea reprezentantilor sexului "tare"). Iar el mi-a raspuns: "este mai mult decat clar pentru mine ca tipii astia nu numai ca nu reprezinta o amenintare pentru existenta mea, ci, mai mult decat atat, imi sunt cei mai la indemana amici, e suficient sa ma gandesc ca pentru fiecare tip gay imi ramane o femeie in plus pe care s-o cunosc si s-o cuceresc!"

Intamplator sau nu amicul meu chiar are un prieten din categoria mai sus mentionata, cu care se intelege foarte bine, si pe care il priveste prin prisma personalitatii lui nu din punctul de vedere al orientarii lui sexuale. Daca stau sa ma gandesc bine la atitudinea lui, mi se pare cu mult mai matura si mai contienta de sine - de propria sa valoare. N-ar strica o eventuala propagare a acestei abordari si in randul "masculilor feroce" de care ma tot lovesc zilnic si a caror atitudine de barbati universali ma irita la culme. Pentru ca acestia din urma sunt incomparabil mai orientati spre o atitudine sexista si plina de prejudecati decat ar putea vreodata fi o feminista ori un homosexual!

E greu sa fi incepator...

Si, pana acum, in tot ce am trait intotdeauna m-am regasit in postura asta. Ne nastem incepatori de fiecare data (da - eu cred in reincarnare!). Suntem genetic si spiritual pregatiti pentru asta; suntem o tabula rasa pe care incepi sa scri odata cu prima secunda de lumina, cea in care, iesind din carapacea calduroasa si protectoare pe care ne-o ofera corpul mamei noastre, oracaim dezarmonizat pentru prima data. Apoi fiecare noua zi este un alt inceput. Nu suntem constienti de noi, dar suntem constienti de ceea ce si cei care ne inconjoara. Iar ei incep sa scrie in mintea, memoria si sufletul nostru - alte inceputuri.

Am aproape 24 de ani si ma inspaimanta faptul ca tot incepatoare sunt... si cred cu tarie ca si la 60 tot incepatoare se cheama ca voi fi; poate, desigur, se va intampla in alte domenii, dar cu siguranta vor exista si atunci multe lucruri de inceput! Ma intreb cand voi incepe sa simt, sa traiesc in continaurea a ceea ce tot incep? Pentru ca nu exista sfarsit, exista doar un continuum disputat aprig intre spatiu si timp, ciclic sau repetitiv (cum vreti sa-i spuneti), care ma rascoleste de fiecare data, bazat pe principiul istoriei recurente.

Fiecare are istoria lui, povestea lui, si poate ca unii se pricep mai bine la a continua ceea ce au inceput altii; eu, in schimb, ma pricep sa incep. Parca m-a facut mama cu scopul unic de a incepe (sunt primul copil pe care l-a nascut). Pana si ora la care am aparut pe lumea asta vorbeste sa sustina teoria mea. Uneori cred ca asta-i singurul meu talent - sa gasesc calea de a incepe ceva, orice, ce altora le e greu sau frica. De aceea spun ca sunt o incepatoare... in viata.

Spun aceasta, desi, nici continuarile sau intreruperile temporare (pentru ca nu exista sfarsit pentru nimic, sunt doar intreruperi mai mari sau mai mici - in esenta, totul este nelimitat si continuu) nu-mi scapa... le vad cu ochii mintii, ai sufletului, mi le imaginez instinctiv si, spre surprinderea mea, de cele mai multe ori ele iau forma realitatii - se materializeaza ulterior. Nu sunt lucruri pe care sa le doresc sa se intample, adica - ceea ce afirm aici este ca... nu le atrag prin forta gandurilor, a gandirii pozitive ori negative, ci pur si simplu devin contienta de continuarea lor fireasca inainte chiar de a incepe.

Stiu, ma veti intreba, probabil, de ce - daca ele sunt neplacute, suparatoare sau de evitat - nu ma opresc? Raspunsul meu este simplu... pentru ca am constiinta faptului ca sunt inevitabile; exista complexe de imprejurari din care, asemeni unei dileme, oricat ai incerca sa gasesti o rezolvare, fara a iesi sifonat, acest lucru nu se poate. Si asta stiu din perspectiva empirica. Asa ca, prefer sa las lucrurile sa devina de la sine in felul lor cel mai natural. Ironia este ca astfel dilema propriu-zisa afla o rezolvare mult mai usoara pentru toti ce implicati decat am fi putut prevedea vreodata; geniul creator universal isi face, inca o data, foarte bine treaba!

Asa mi se intampla de fiecare data sa aflu raspunsuri la problemele care nu ma lasa sa dorm bine noaptea - fara insa a avea cosmaruri, ci doar un somn agitat de lipsa de prevedere si conceptiile limitate. Probabil ca imi si plac inceputurile. Cu siguranta sunt mult mai colorate decat continuarile, daca vreti sunt asemeni copertii unei carti foarte bine legate si ingrijit lucrate in comparatie cu aspectul oarecum tern al paginilor din interior. E drept ca in interiorul acela monoton exista substanta mesajului si informatia pe care autorul doreste s-o transmita, insa - cum se intampla de cele mai multe ori in viata - coperta (in ideea de ambalaj) este cea care convinge cititorul sa-si deschida antenele pe frecventa pe care este emis mesajul, mai ales in cazul unui autor necunoscut.

Iar autorul in cazul cartii noastre este de fiecare data necunoscut...

Despre firea lucrurilor...

Intotdeauna viata noastra se infatisaza, in cel mai personal mod pentru fiecare, sub forma unei balante. Iar echilibrul unui anumit moment in timp, oricat de instabil ni s-ar parea, exista. Penduland in univers, el se armonizeaza cu alte astfel de momente - intrun taler ti se ofera, iar din celalalt ti se ia. Astfel, balanta este mereu in echilibru, desi noi nu putem distinge aceasta stare de fapt - neputand percepe imaginea in ansamblul ei. Dar, ea este (balanta vietii), asemeni unei legi universal valabile, pururi in echilibru.

Oricat de mult am incercat sa mentin o stare - s-o prelungesc la infinit, de fiecare data eforturile mele s-au dovedit a fi o banala incercare de a amana implacabilul. Pentru ca, oricat te-ai pune de-a curmezisul cursului firesc al lucrurilor, fluviul energiilor vietii gaseste calea spre locul de varsare in oceanul al carui afluent este in mod natural. Nici cele mai mari formatiuni muntoase nu reusesc sa-si impuna punctul de vedere in relatia asta. Deci nu pot eu avea o asemenea pretentie.

Te trezesti pus la locul tau de fiecare data exact pe principiul acesta. E foarte interesanta, totusi, modalitatea in care - aceasta forta incomensurabila - alege sa te aduca din nou in propria-ti matca. Sunt, fiecare dintre experientele prin care treci, anume construite spre a-ti deschide ochii exact in directia in care ai ales sa nu mai privesti; sa ignori cu desavarsire acel aspect pentru ca nu-ti placea cum te vezi, cum te simti si cel mai important... ca ai fost incapabil sa accepti si ai tanjit la ceea ce nu ti se cuvine.

Cum spuneam... cu o mana iti da si cu alta iti ia. Eu sunt pur si simplu recunoscatoare ca le traiesc, ca aceste evenimente odata cu trecerea lor isi lasa seva sa-mi inmoaie sufletul acoperit de crusta tare si incapacitatoare care facea pana atunci imposibila evolutia spirituala pe care mi-o doresc atat de mult. Sa raman cu invatamintele lor, reprezinta o asemenea sansa in sensul acesta incat, oricat de dureros s-ar prezenta (nu, nu sunt masochista!), nu pot sa le refuz.
Cunosc insa oameni care raman inpasibili in fata acestor demersuri atat de naturale vietii. Sunt prezenti, respira, comunica, palpita si vibreaza... dar sunt muti, orbi si surzi de fiecare data cand sansa la striga in fata, incercand sa le povesteasca despre degradarea sufletului si vanitatea existentei in care isi inmoaie oasele pana la saturatie, despre calitatea lor suprema - egoismul atroce.

Nu vreau sa schimb nimic din firea lucrurilor... ci vreau sa multumesc Firii Lucrurilor ca reuseste sa-mi ofere - niciodata nemeritat - exact lucrul de care am cea mai mare nevoie...

Fiecare "palma" pe care o primesc si fiecare mangaiere care urmeaza dupa ea este acolo, intotdeauna, pentru a-mi reda claritatea privirii - se indreapta asupra lucrurilor care intradevar conteaza; nimicurile sclipitoare si fiintele de nimic (mai putin sclipitoare, dar care reusesc sa-ti ia ochii la fel de eficient) nu adauga si nici nu scad la telerele balantei mele. Ele sunt niste biete instrumente in mainile calauzitoare ale Firii, aduse in cale special pentru a-ti demonstra hidosenia penibililului in care te complaci.

Inspiratia divina a facut ca lucrurile sa nu ne fie niciodata mai clare ca dupa un astfel de episod. Pentru ca celulele noastre, prin natura lor limitata, fac imposibila evolutia fireasca a sufletului. Ele trebuie sa indure dintre cele mai diverse privatiuni pentru a reusi sa imprime in colajul esentei lor informatii noi; aici intervine revelatia faptului ca putem invata numai din propriile greseli. Si chiar si atunci... e foarte usor sa revi la cel ce-ai fost inainte.

Cred ca virtutea rezida tocmai in a nu lasa sa-ti scape printre degete propriul destin. Suntem fauritorii propriilor fericiri si tristeti, bucurii si deznadejdi, stari de exaltare sau depresie...

Eu aleg sa-mi asum acest rol... voi?

Despre mine...

Nu m-am imaginat niciodata... adica niciodata nu m-am gandit la mine in mod abstract, ca la o persoana straina, nu m-am obiectivizat, n-am crezut ca pot sa rezist tentatiei de a ma dematerialiaza imediat dupa asta si in continuare nu vad cum as putea sa nu renunt la mine dupa o asemenea experienta. Iti doresc ca moartea sa-ti fie numai viata...

Nu visez. Stiu pe cineva care este as la asa ceva; isi imparte noptile frateste cu cele mai fioroase temeri si cele mai frumoase chinuri. Si, ce-i si mai curios, nici nu renunta la asta! Nu vrea in ruptul capului sa faca ceva in sensul asta, desi dupa un episod de gen nu mai e om - si sa vrei nu te poti uita la ea fara sa tresari. Pai, bine mai femeie, altceva mai bun n-ai gasit si tu de facut?! Decat sa alergi prin vise mai bine respecta-ti deciziile pe care (ma minti frumos) ca le-ai luat! Interesant este ca oricat de cunoscut imi este caracterul acesta... nu ma pot abtine sa nu-i arat intelegere. Stiu cum e sa te intorci in bratele calaului personal, numai pentru ca stii ca ala e singurul mod in care poti sa-l chemi la tine.

Dar, undeva, candva si lucrurile de soiul asta afla un sfarsit; e interesant de aflat cine termina pe cine sfarseste. Te lasi consumat sau, din contra, consumi la randul tau? Daca, de pilda, el ar veni la tine cu dragostea pe care ti-ai dorit-o intotdeauna in cioc? Daca ar fi sincer in demersurile lui? Atat de sincer incat sa duca la indeplinire inimaginabilul si mult peste? Ce faci atunci?

Il accepti ca pe un miracol prevestitor al apocalipsei (clar urmeaza ca lumea asa cum o stim noi sa ia sfarsit - alt factor motivational nu vad!), il refuzi ca pe o poama stricata de frica sa nu-ti devasteze panerul sufletesc - si mai mult decat a facut-o deja - sau pui conditii? Te vreau in viata mea daca... faci sau (dupa caz) nu mai faci aia si ailalta si astalalta... Exista oare relatii reesapate? Se poate recicla o convietuire vremelnica intre doi oameni manati de interese divergente? Poti oare sa peticesti un sac de atatea ori incat sa nu se mai observe urzeala initiala? Si, pana la urma, cate mii, sute de mii de kilometrii poate parcurge un suflet vulcanizat in atare conditii?

Nu multi, cel putin eu nu cred asta. Daca exista cineva care ma poate contrazice faptic - legat de aspectul acesta - il invit sa o faca. Chiar as aprecia foarte tare sa reuseasca cineva sa-mi bage mintile in cap. Pentru ca eu, pana una alta, nu pot concepe sa mentin o relatie cu o persoana care m-a facut sa regret fiecare gest dezinteresat pe care l-am indreptat in directia ei, desi de ficare data mi-a multumit cu ranjetul sau largit natural pe buze pentru prostia incomensurabila de care nu ma saturam sa dau dovada... nimic nu e pentru totdeauna, nimic nu dureaza vesnic...

Asa ca, intro buna zi, decizi sa opresti toata masinaria asta infernala si sa te desprinzi definitiv. Pai, da, definitiv, ca altfel se cheama ca ai facut cacatul praf. Ironia sortii intervine atunci cand, dupa ce ti-ai facut ordine in dezastrul ala - pe care ti-e iti placea sa-l numesti viata - si ai inceput sa asculti din nou de propriile nevoi, apare Musiu si se executa intocmai ca-n visele tale cele mai besmetice de dragoste si zbucium amorezat. Pe cal alb(astru) e, elocventa are, de aratat arata... si, pe deasupra - de parca mai era nevoie, are si toate cuvintele potrivite la el! Alea pe care in urma cu cateva luni ai fi dat orice sa le auzi din gura individului, insa acum iti lasa un gust amar de indoiala dezniteresata si mahmura. Iti intra pe-o urche si-ti ies snur pe cealalta; te vezi maritata si la casa ta, pacat ca nu mai sti cu cine. Nu cunosti persoana din fata ta mai mult ca pe pisica sau cainele de companie al vecinului.

Si ma intreb din nou, are intradevar rost sa renunt la libertatea mea organizata - nu fara putin efort - in favoarea sentimentelor egoiste ale unei persoane care (dovada a faptului ca nu a inteles nimic din tot ce s-a petrecut) isi doreste sa reia lucrurile din punctul in care le-a lasat?

Despre iluzii...

Fostul barbat se isterizeaza ca o femeie slaba de ingeri cand simte amenintarea umbrei noului barbat... Eu nu ma isterizez - deloc. Sa fie oare un defect? Nu cred. O calitate? A lui? A mea?

Imi place sa flirtez, totusi, n-as putea spune ca noul barbat este mai mult decat o umbra.

O umbra in sufletul meu, o umbra care zace macinata de iluzii...

Ma gandesc, ne gandim de fiecare data cand iesim dintr-o relatie care nu ne mai convine ca o sa dam peste Fat-Frumos sau (dupa caz) Ileana Cosan-zana; numa' ca au si ei - ca personaje mitice de basm ce sunt - un defect, sunt pur si simplu iluzorii. Nu exista acolo undeva, asa cum mi-ar placea sa cred si oricat de mult mi-as dori. Si in cazul asta ma aflu intrun impas, numai stiu cum sa reactionez, sunt complet asaltata de stimulii exteriori si de himerele interioare.

Vad barbati frumosi pe strada, ma uit si gandesc la ce se ascunde de fapt sub ambalajul placut la atingere si vedere? Conform principiului "mare e gradina Domnului, si multi au mai sarit gardul" ajung la concluzia ca stau pe partea gresita de gard... Or asta, or am inebunit.

Strike number one... "Femeile si barbatii sunt egali" - imi spune el in timp ce ma strange mai tare la piept; eu ma inmoi pana la nesimtire, si ma retine in picioare doar groaza ca o sa se opreasca din vorbit daca ma pierd cu firea... in extazul intelectual provocat din nestiinta. Are idei misto, pacat ca printre ele se numara si lustruitul bancii din parc (impreuna, stransi de frig unul intraltul in stil romantico-haiducesc) cand ai 26 de ani si pretentia ca esti independent de "mama". Caci, daca privesti cu groaza (ca femeie) ca iar te intalnesti cu ala care te duce prin natura plimbata si giugiulita ca-n liceu - la varsta ta de acu - inseamna ca ceva nu e in regula... cu tine. Ce dracului egalitate cu mama-soacra mai cauti acolo?

Strike number two... in acelasi timp, se pare ca si mediul virtual e propice dezvoltarii ideilor parazitare de gen; ca te-mbeti cu apa rece vreme de aprox. 7 ore pe zi cu discutii filozofice de tip inspirationist. Speri ca, in desavarsirea ta, cel cu care te "cetuiesti" de zor in fiecare secunda libera o sa aibe revelatia secolului si din ditai broscoiul raios (transformare posibila numai daca-l "rezolvi" o data) se va transforma in creatura mitica pomenita mai sus. Doar ca el nu are revelatii dintrastea - faptul presupune ca individul sa gandeasca si cu altceva decat cu pisul. Ceea ce stim de mult ca in astfel de contexte este mai mult decat imposibil...

Strike number three... sunt in tren si ma indrept catre un loc al viselor frumoase, un taram al fantasmelor dulci cu aroma de primavara. In compartiment o alta persoana trecandu-se prin ciurul gandurilor - de data aceasta pesimiste - se macina alaturi de mine. Vorbim, radem, impartim impresii despre viata si aspectele ei mai mult sau mai putin materiale. Ne intalnim apoi in oras, purtam o conversatie sterila, in care aflu ca orice preocupari ai avea, ele sunt neinteresante si ca oricum n-as intelege, deci n-are rost sa-mi explici. Oricum, bratele mele sunt "prea" bine facute, iar in parul meu lung si des este foarte probabil sa existe o puzderie de lighioane (acarieni) ramase de azi-dimineata de cand s-antamplat si m-am desprins de perna si patul in care dormeam. Ma simt perfect... imi vine sa urlu si nu stiu cum sa-mi gasesc de treaba mai repede... in alta parte.

Am I out? No, I think you are.

Despre sentimente...

Se intampla numai in cele mai neasteptate momente sa afli despre sentimente… Ale tale sau ale celorlalti, nu conteaza, intotdeauna te vor lua prin surprindere. Fie ca-ti ies pe gura intrun moment de nebunie generala, fie ca-si iau zborul de pe buzele celuilalt asemeni unor porumbei ce trebuie sa se intoarca acasa… se intampla sa afli.

Este, daca vrei, ca o oala sub presiune in care se fierb ingredientele unui cocktail Molotov (in suc propriu) si inevitabil se vor prabusi peste tine intr-o explozie multisenzorial-emotionala ce te lasa lat. Si dupa ce-ti revi in urma socului teribil, iti aduci aminte sa inchizi gura, sa respiri, sa-ti bata inima. Apoi, are loc revelatia…

Iti dai seama ca dupa 2 ani si jumatate de imparteala si alte cateva luni de desparteala, lui ii pasa…el este agitat, ingrijorat si isi aduce aminte ca are - cica - un drept asupra ta, nici mai mult nici mai putin, decat imuabil. Dar, asta numai cu conditia, ca tu prin actiunile pe care le intreprinzi in interes personal – fara legatura cu vreo intentie in orice directie care l-ar include si pe el – faci ceva total necaracteristic tie (celei care ai fost in timpul erei lui).

Atunci el, se infoaie, isi scutura penajul, si-l pune in ordine acompaniat de sirul ideilor socate si atrofiate de pana atunci si de aici rezulta ditai discutia telefonica in care iti cere socoteala despre fiecare secunda din viata ta pe care ai indraznit sa ti-o asumi dupa era Domnului…

Intrebarea mea este simpla: ce simti, ce gandesti, ce spui, cum procedezi de fata cu reactiunea? Bine – admit, poate nu-i doar o intrebare si poate ca nici simpla n-am putea sa-o catalogam, dar oricum ar fi, cumva tot trebuie sa gestionezi situatia.

Asa ca, la inceput, orgoliul tau de fosta femeie zbuciumata, intr-o fosta relatie ciufulita si acra are parte de o improspatare neasteptata – intra stoc nou de placi de beton armat. Ei, din momentul acela, iti aduci aminte de toate datile in care, prin ochii lui privita situatia, nu avusesesi dreptate nici cat negru sub unghie, cand te-ai simtit insingurata – desi el se afla la doi pasi de tine in aceeasi incapere (juca fotbal pe calculator cultivandu-si spiritualiceste ludicul, pe fundalul sonor al celui de-al 4 jurnal de stiri din…sport), cand ai incercat sa-i atragi atentia chiar asupra acestor sentimente netrebnice si handicapate ce balteau intro zoaie gretoasa.

Numai ca, vezi tu, barbatul se naste cu o constiinta generala si omniscienta iar aici, tu, ca o doamna care te afli - apanaj demonstrativ al calitatilor lui (si cam atat) - nu ai ce sa comentezi. In caz contrar, se aplica doua cartonase galbene urmate de unul rosu si eliminare din teren pentru atitudine neprofesinista, mai mult decat aberanta. Din acest punct de vedere ocupam in viata lui cel mult functia de obiect decorativ, sexual – cu siguranta, si de instrument savarsitor al lucrurilor utilitare si de baza. Pareri, insa, n-ai voie sa deti si doamne fereste sa le si sustii cu argumente (da, iti vine sa crezi, chiar au si o oarecare logica).

El nu va recunoaste niciodata acest lucru, ba chiar va sustine contrariul in cel mai absurd mod posibil – ai zice ca dintre toate optiunile pe care le are la dispozitie o alege expres pe cea mai aberanta numai ca sa ne faca in ciuda, o data si inca o data si inca o data, reafirmandu-si suprematia absoluta (pacat ca e doar imaginara - de apreciat ca are o imaginatie bogata!).

Crede el… si ma intreb inca o data: oare chiar am nevoie de un asfel de om in viata mea?

Despre alegeri...

Desi stiu ca este un truism, nu ma pot abtine sa-l pronunt: viata e plina de alegeri. De fiecare data cand respiram alegem acest lucru, de fiecare data cand ne bate inima alegem acest lucru, de fiecare data cand alegi sa inghiti o umilinta in numele unei alte persoane e la fel.

Si nu ne putem abtine sa alegem... suntem blestemati cu liber albitru chiar si in momentele in care ca niste fripti ar trebui sa fim constienti in mod reflex despre necesitatea de a sufla si in iaurt, noi totusi nu o facem. Iar motivele sunt dintre cele mai egoiste posibile: sunt singura, mi-e dor, sufar, ma doare, il iubesc, crap fara el...

De ce coneaza atat de mult? De frica de singuratate? De frica de directie sau de absenta a acesteia? E oare un barbat instare sa ne directioneze existenta amarata de neiubite, sa-i dea un sens divin, sa ne lase sa subintelegem si altceva decat deznadejdi? Si totusi... de ficare data o femeie pusa in fata acestei alegeri isi baga picoarele, literalmente, in orice a cunoscut ea pana atunci mai bun, pentru o canalie, o lichea de cea mai joasa speta.

Va uita ca are parinti pe care ii dezamageste, macar pe jumatate, va uita ca nu mai poate sa-si planga nici macar de mila, va nesocoti toate cacaturile cauzatoare de durere pe care acelasi magar le-a slobozit in mijlocul bataturii ei si, cel mai trist din punctul meu de vedere, isi va alege scuza patetica de "iubit" in detrimentul prietenei si prietenilor de tot soiul...

E trist cum santem in stare, noi femeile, sa ne bagam pula in ea de treaba (scuzati-mi franceza!) la prima insistenta inchegata a celui care ne-a inselat asteptarile de mii de ori pana acum - desi stim in sufletul nostru, chinuit de toate resentimentele din lume, ca o va face din nou.

Poate ca ne meritam soarta... adica daca asta nu se cheama lucru manual, ce si cum dracului sa-i spunem?! Alegem sa ne calcam in picioare in speranta ca dobitocul o sa realizeze intrun final cine suntem noi, niste doamne in armonie cu lumea, cu universul inerior si exterior, niste zane care trebuie (cel putin asa ne-am dori) slavite si proslavite o viata de om. Ca noi avem intotdeuna scuza ca iubim... ei nu iubesc, numai noi. Ei alearga dupa femele, noi stationam ca o closca beata deasupra oului defect care cel mai probabil va da nastere unui monstru.

E trist pentru ca monstrul acesta e creat de noi si inca cu buna stiinta... de ce altfel, om matur cu toate facultatile la cap si in uz (cateodata aleatoriu, dar totusi in uz) alege sa-si imparta fericirea iluzorie si imaginara cu o pocitanie ciobita?

Il iubim si-i impartim din ce-i al nostru pentru ca noi il nastem, noi il strangem la san cu dragoste, noi il protejam de lumea exterioara si permitem sa creasca pana ne digera in totalitate. E o relatie parazitara in care nicidata nu ne saturam sa oferim si din ce in ce mai mult... cand dracului se va ajunge in punctul terminus? Nu-i suficienta grija dupa curul hidos intors spre noi, nici teroarea ca odata si-oadata el se va satura de atata cocoloseala, nici irealitatea care se zbate sa se faca auzita racnind din toti rarunchii in esenta fiintei noastre...

Se vede treaba ca nu-i niciodata suficient nimic... omul fiinta lacoma, hulpava si fara limite - decat cele pe care si le impune singur - vrea si va vrea din ce in ce mai mult; nu conteaza ca isi doreste o jucarie cu taisuri, colti si gheare, cand orgoliul creator se manifesta orice altceva trebuie sa taca. Contiinta de sine, astfel amutita, sangereaza pe la incheieturi pana se usuca ca o smochina si cade lata pe trotalul mizer pe care tot monstrul ne-a lasat sa mergem... ei si de acolo n-o mai ridicam, ca nu mai avem nevoie de ea sub nicio forma - doar nu avem nevoie de amintirea constanta a ceea ce nu vrem sa infruntam in oglinda.

Devine hada amintirea a ceea ce am fost odata, cu atat mai mult cu cat diferentele sunt evidente - un contrast intre taria zilei si noaptea tenebroasa; are loc o eclipsa celulara, fiecare atom care ne defineste intrinsecul se ascunde revoltat in spatele unui refuz incapatanat si perfid.

Si uscaciunea se intinde ca un cancer din nou...

Pentru tine

Cel mai bine ar fi sa nu stiu... ce sa-ti spun, cum sa-ti scriu... rectific cel mai bine ar fi sa nu stiu sa scriu si sa citesc, ca macar din punctul asta de vedere as avea un impediment aproape insurmontabil.


Adica, de ce domle', sa trezit unu in pestera acolo si s-a gandit el ca astazi o sa se apuce sa smangaleasca pe rupestrii poze cu femei goale... (altfel, care dracului ar fi putut fi primele chestii care sa determine un barbat preistoric sa-si zguduie creierii suficient de mult incat sa-i lase imprastiati pe pereti in halul ala?!)

Mda, ce mai de acolo se trag toate relele... clar.


Indubitabil, numai mintea perversa a unui barbat impulsionat de gasti de extra-hormoni - pai da, ca la inceputuri erau multi hormonii, ca adusese stoc nou la buticu din colt - putea sa scormoneasca rahatu' atat de adanc incat sa ramana patat pana la coate si sa-i vina ideea sa se stearga de peretii pesterii (ca nu erau carpe menajere pe atunci, femeia nu se emancipase inca, si nu-ti venea - vanatoreste vorbind - sa imputi bunatate de blana de mamut ca te-a mancat pe tine in cur).


Ei si atunci cand te stergi, mai ales de ceva solid, tre' sa intorci degetele si bratele pe toate partile si peste tot raman urme, dintre cele mai intortocheate, din care incepi sa crezi ca intelegi cate ceva, pana cand, intro zi cu soare si cu doua dimineti, ai o revelatie...


Dup'aia nu ramane decat sa si transmiti revelatiile astea repetate din vanator in vanator pana cand Eva se satura de atata armonie, ia sarpele de gat si ii declara suav dar hotarat ca, mama, ce pofta are d'un mar... da, ionatan sa fie, nu oricum. Si uite cum, pentru ca n-a avut bunu' simt sa-si dea seama ca atunci cand descinzi printre flamazi si hulpavi, nu-i merge ca-n Eden cu usurelu ala de Adam, a prins sa se plimbe cu toate alea-n vant. In acest timp, evident, excitand tot ce era de miscat in publicul spectator pana la expulzarea definitiva a imaginatiei creatoare pe peretii inconjuratori.


De parca asta n-ar fi fost de-ajuns apare si Pandora in imagine - crapata de invidie, si saturata fiind in inocenta ei atoate devastatoare, il asculta pe Zeus si ia cutia cu bunatati (vezi - tot barbatii sunt de vina!) ca sa nu vina singurica...


Buuun, si acu' ma intreb, cum naiba in contextul asta sa trag eu speranta ca nu vom ajunge la acel punct in istorie in care Cuza - mare om, mare caracter, din pacate tot barbat - intro incretitura de circumvolutiune decide sa dea legea invatamantului si ne obliga pe toti pana la unul sa stim sa "scrim" si sa citim?


Nicio sansa...


Bine, acum ca m-am impacat cu gandul ca nu aveam cum sa nu stiu sa scriu si sa citesc, iti spun ca-mi esti un prieten extrem de comod.


Da, ai citit bine, termenul definitoriu este "comod". De ce? Pentru ca esti acolo unde numai eu stiu ca esti si pentru ca la inceputul zilei mele (oricare dintre cele 5 de ispasire a pedepselor saptamanale) ma intreb daca si astazi vom continua sa scriem si sa citim.


Esti comod pentru ca ma lovesc de tine numai atunci cand imi doresc asta, si la fel faci si tu. Apreciez cel mai mult ca nu-ti vad fata atunci cand imi ies pe degete cele mai stanjenitoare marturisiri si cand tu sti sa ma iei si sa ma pui la locul meu. Iti doresti asta. Imi doresc asta. E reciproc. Nu traim cu apasarea datoriei, sub papucul imputit al obligatiei, iti inteleg si imi intelegi pauzele dintre litere si cuvinte, nu imi spui ca vrei mai mult sau mai putin, ma lasi sa-ti dau asa cum simt. Te las sa-mi spui asa cum simti.


Cand stai si te concentrezi intrun punct si zambesti a prost la monitor, e semn or ca ai inebunit or ca incepi sa distingi un univers nou si insufletit in spatele limbajului binar...


Imi place universul tau tocmai pentru ca stiu... nu exista riscul ca el sa devina vreodata al meu si sa ma-nghita, atunci pot deveni neinfricata si imi permit sa il descopar tot mai mult. Judec, emit idei si secret esente de invataminte pe jumatate roase de atata rumegat si indoit pe genunchi pe jumatate ingalbenite de nesiguranta. Clasez subiecte, retin emotii, dar niciodata nu-mi permit sa mi le asum.


E bine cu tine... nu ne conditionam si nu ne simtim lipsa mai mult decat trebuie, nu suferim si nu ne uitam peste umarul celuilat in zare cand ameninta sa devina apasator; e bine ca esti.


Pe de alta parte, cum spuneau niste binecunoscuti, "nimic nu e pentru totdeuna, nimic nu dureaza vesnic" si lasa in urma intamplari de care cateodata mi-e dor si pe margini de suflet darele unui gust dulce-amar. Imi este teama ca vom ajunge intrun moment in care clipa se va termina; clipa care era neconditionata pana atunci devine un efort.


In punctul asta deja vorbim de o dorinta. Cand se naste dorinta raporturile de pana atunci se schimba, are loc o transfigurare de basm, se dau de trei ori peste cap, ne lasa ametiti si sleiti de puteri in locuri pustiite. Privesc cu infrigurare catre rasaritul clipei acesteia si mi se strange constiinta pana cand dispare in ultimul con de umbra pe care il gaseste in cale...


Si totusi, e bine ca stim amandoi sa scriem si sa citim, e bine ca esti.

Despre facerea de bine...

E o sabie lunga si otelita cu doua taisuri, care, tocmai atunci cand crezi ca o manuiesti mai bine, te lasa intins pe dusumeaua sentimentelor invalmasite, intr-o balta de (auto)dispret.

Este uimitor cum cele mai nobile trairi te pot aduce in pragul disperarii, cand spui si gandesti cu toate celulele tale invalmasite si in tensiune ca ai reusit sa distingi un sens... al lucrurilor din jurul tau si, cel mai important, din jurul oamenilor care se intampla sa conteze in mod deosebit.

Incepi si termini... cu un gust amarui si cleios de regrete. Si oricat de des s-ar intampla astfel de evenimente, nici nu te saturi de sperat in bine, nici nu te incanta ideea sa renunti, nici sa suferi in liniste nu-ti vine. Constiinta de sine iti dicteaza cele mai aberante solutii la problemele altora, ignorand cu nesimtire faptul ca nu ti se cuvin.

Acum, e drept, in subiectivitatea noastra, vedem toate definitiile interconectate ca un labirint de vase care icnesc si palpita impreuna si, din cand in cand, in procesul de dilatatie, iti dau niste dureri monstruoase. Si, intradevar, se dilata ca sa faca loc preaprinului "bunatatii" noastre egoiste si emancipate.

E independenta dorinta asta de facere si prefacere cum n-am mai vazut alta; e cum se spune la noi la romani (si apropos de asta - e cea mai mare dovada de idiotenie desavarsita), sa crezi ca ajuta la ceva, cuiva, undeva si cel mai mult atunci cand nu e solicitata.

Da, spiritul acesta intreprinzator si de sacrificiu, doritor de dreptate absoluta intro lume a valorilor injumatatite, hade si subnutrite, e mai ceva ca vitriolul in vremurile lui bune. Pentru ca, daca te ataca acest acid, nu te zbati, nu te faci verde, alb sau mov, nu se intampla un cataclism natural care sa-ti dea de stire ca esti terminat. Nuuuu, e mult mai perfid de atat, intotdeauna va gasi o cale sa-ti demontreze ca esti mai prost decat insasi noaptea.

Si nimic nu-i doare mai mult, cel putin pe oamenii care au oarecari pretentii (drepte, strambe, asa cum or fi ele) la un grad minim de inteligenta nativa si desteptaciune cultivata, decat inca o demonstratie strategica de acest soi...

Sfarsesti intrebandu-te, pentru a mia oara (si de ce nu ma mir), cand a binevoit sa dispara ca magaru' in ceata hotararea de nestramutat la care ai ajuns ultima data cand ai suferit de diareea cronica a acestui luciu de lama.

Libera din nou

Foarte interesanta senzatia pe care ti-o confera libertatea regasita... ca vantul prin plete si mirosul dulce al pomilor infloriti de primavara. Nici nu realizezi ca ti-a lipsit atat de mult...

Tacere si apoi o mie de alte intrebari, oare e bine sau e rau, asa se intampla?

Presupunand ca am face o alegere, intrun anumit moment, in favoarea unei persoane si in defavoarea noastra, asta se cheama ca in mod constient sau dand dovada de "inconstienta" ti-ai amanetat libertatea. Si apoi urmeaza procesele si darile de seama pentru tot ce decurge din ceea ce ti-ai asumat.

Vorbeam cu o prietena, deunazi, si ne miram amandoua de lucrurile abominabile care ne inconjoara si ne sufoca inteligenta si spiritul practic...de femei.
Si despre asta sunt foarte multe de zis... as putea adauga ca cele mai multe nu se reveleaza decat la o privire atenta si necrutatoare.