Cel mai bine ar fi sa nu stiu... ce sa-ti spun, cum sa-ti scriu... rectific cel mai bine ar fi sa nu stiu sa scriu si sa citesc, ca macar din punctul asta de vedere as avea un impediment aproape insurmontabil.
Adica, de ce domle', sa trezit unu in pestera acolo si s-a gandit el ca astazi o sa se apuce sa smangaleasca pe rupestrii poze cu femei goale... (altfel, care dracului ar fi putut fi primele chestii care sa determine un barbat preistoric sa-si zguduie creierii suficient de mult incat sa-i lase imprastiati pe pereti in halul ala?!)
Mda, ce mai de acolo se trag toate relele... clar.
Indubitabil, numai mintea perversa a unui barbat impulsionat de gasti de extra-hormoni - pai da, ca la inceputuri erau multi hormonii, ca adusese stoc nou la buticu din colt - putea sa scormoneasca rahatu' atat de adanc incat sa ramana patat pana la coate si sa-i vina ideea sa se stearga de peretii pesterii (ca nu erau carpe menajere pe atunci, femeia nu se emancipase inca, si nu-ti venea - vanatoreste vorbind - sa imputi bunatate de blana de mamut ca te-a mancat pe tine in cur).
Ei si atunci cand te stergi, mai ales de ceva solid, tre' sa intorci degetele si bratele pe toate partile si peste tot raman urme, dintre cele mai intortocheate, din care incepi sa crezi ca intelegi cate ceva, pana cand, intro zi cu soare si cu doua dimineti, ai o revelatie...
Dup'aia nu ramane decat sa si transmiti revelatiile astea repetate din vanator in vanator pana cand Eva se satura de atata armonie, ia sarpele de gat si ii declara suav dar hotarat ca, mama, ce pofta are d'un mar... da, ionatan sa fie, nu oricum. Si uite cum, pentru ca n-a avut bunu' simt sa-si dea seama ca atunci cand descinzi printre flamazi si hulpavi, nu-i merge ca-n Eden cu usurelu ala de Adam, a prins sa se plimbe cu toate alea-n vant. In acest timp, evident, excitand tot ce era de miscat in publicul spectator pana la expulzarea definitiva a imaginatiei creatoare pe peretii inconjuratori.
De parca asta n-ar fi fost de-ajuns apare si Pandora in imagine - crapata de invidie, si saturata fiind in inocenta ei atoate devastatoare, il asculta pe Zeus si ia cutia cu bunatati (vezi - tot barbatii sunt de vina!) ca sa nu vina singurica...
Buuun, si acu' ma intreb, cum naiba in contextul asta sa trag eu speranta ca nu vom ajunge la acel punct in istorie in care Cuza - mare om, mare caracter, din pacate tot barbat - intro incretitura de circumvolutiune decide sa dea legea invatamantului si ne obliga pe toti pana la unul sa stim sa "scrim" si sa citim?
Nicio sansa...
Bine, acum ca m-am impacat cu gandul ca nu aveam cum sa nu stiu sa scriu si sa citesc, iti spun ca-mi esti un prieten extrem de comod.
Da, ai citit bine, termenul definitoriu este "comod". De ce? Pentru ca esti acolo unde numai eu stiu ca esti si pentru ca la inceputul zilei mele (oricare dintre cele 5 de ispasire a pedepselor saptamanale) ma intreb daca si astazi vom continua sa scriem si sa citim.
Esti comod pentru ca ma lovesc de tine numai atunci cand imi doresc asta, si la fel faci si tu. Apreciez cel mai mult ca nu-ti vad fata atunci cand imi ies pe degete cele mai stanjenitoare marturisiri si cand tu sti sa ma iei si sa ma pui la locul meu. Iti doresti asta. Imi doresc asta. E reciproc. Nu traim cu apasarea datoriei, sub papucul imputit al obligatiei, iti inteleg si imi intelegi pauzele dintre litere si cuvinte, nu imi spui ca vrei mai mult sau mai putin, ma lasi sa-ti dau asa cum simt. Te las sa-mi spui asa cum simti.
Cand stai si te concentrezi intrun punct si zambesti a prost la monitor, e semn or ca ai inebunit or ca incepi sa distingi un univers nou si insufletit in spatele limbajului binar...
Imi place universul tau tocmai pentru ca stiu... nu exista riscul ca el sa devina vreodata al meu si sa ma-nghita, atunci pot deveni neinfricata si imi permit sa il descopar tot mai mult. Judec, emit idei si secret esente de invataminte pe jumatate roase de atata rumegat si indoit pe genunchi pe jumatate ingalbenite de nesiguranta. Clasez subiecte, retin emotii, dar niciodata nu-mi permit sa mi le asum.
E bine cu tine... nu ne conditionam si nu ne simtim lipsa mai mult decat trebuie, nu suferim si nu ne uitam peste umarul celuilat in zare cand ameninta sa devina apasator; e bine ca esti.
Pe de alta parte, cum spuneau niste binecunoscuti, "nimic nu e pentru totdeuna, nimic nu dureaza vesnic" si lasa in urma intamplari de care cateodata mi-e dor si pe margini de suflet darele unui gust dulce-amar. Imi este teama ca vom ajunge intrun moment in care clipa se va termina; clipa care era neconditionata pana atunci devine un efort.
In punctul asta deja vorbim de o dorinta. Cand se naste dorinta raporturile de pana atunci se schimba, are loc o transfigurare de basm, se dau de trei ori peste cap, ne lasa ametiti si sleiti de puteri in locuri pustiite. Privesc cu infrigurare catre rasaritul clipei acesteia si mi se strange constiinta pana cand dispare in ultimul con de umbra pe care il gaseste in cale...
Si totusi, e bine ca stim amandoi sa scriem si sa citim, e bine ca esti.
Adica, de ce domle', sa trezit unu in pestera acolo si s-a gandit el ca astazi o sa se apuce sa smangaleasca pe rupestrii poze cu femei goale... (altfel, care dracului ar fi putut fi primele chestii care sa determine un barbat preistoric sa-si zguduie creierii suficient de mult incat sa-i lase imprastiati pe pereti in halul ala?!)
Mda, ce mai de acolo se trag toate relele... clar.
Indubitabil, numai mintea perversa a unui barbat impulsionat de gasti de extra-hormoni - pai da, ca la inceputuri erau multi hormonii, ca adusese stoc nou la buticu din colt - putea sa scormoneasca rahatu' atat de adanc incat sa ramana patat pana la coate si sa-i vina ideea sa se stearga de peretii pesterii (ca nu erau carpe menajere pe atunci, femeia nu se emancipase inca, si nu-ti venea - vanatoreste vorbind - sa imputi bunatate de blana de mamut ca te-a mancat pe tine in cur).
Ei si atunci cand te stergi, mai ales de ceva solid, tre' sa intorci degetele si bratele pe toate partile si peste tot raman urme, dintre cele mai intortocheate, din care incepi sa crezi ca intelegi cate ceva, pana cand, intro zi cu soare si cu doua dimineti, ai o revelatie...
Dup'aia nu ramane decat sa si transmiti revelatiile astea repetate din vanator in vanator pana cand Eva se satura de atata armonie, ia sarpele de gat si ii declara suav dar hotarat ca, mama, ce pofta are d'un mar... da, ionatan sa fie, nu oricum. Si uite cum, pentru ca n-a avut bunu' simt sa-si dea seama ca atunci cand descinzi printre flamazi si hulpavi, nu-i merge ca-n Eden cu usurelu ala de Adam, a prins sa se plimbe cu toate alea-n vant. In acest timp, evident, excitand tot ce era de miscat in publicul spectator pana la expulzarea definitiva a imaginatiei creatoare pe peretii inconjuratori.
De parca asta n-ar fi fost de-ajuns apare si Pandora in imagine - crapata de invidie, si saturata fiind in inocenta ei atoate devastatoare, il asculta pe Zeus si ia cutia cu bunatati (vezi - tot barbatii sunt de vina!) ca sa nu vina singurica...
Buuun, si acu' ma intreb, cum naiba in contextul asta sa trag eu speranta ca nu vom ajunge la acel punct in istorie in care Cuza - mare om, mare caracter, din pacate tot barbat - intro incretitura de circumvolutiune decide sa dea legea invatamantului si ne obliga pe toti pana la unul sa stim sa "scrim" si sa citim?
Nicio sansa...
Bine, acum ca m-am impacat cu gandul ca nu aveam cum sa nu stiu sa scriu si sa citesc, iti spun ca-mi esti un prieten extrem de comod.
Da, ai citit bine, termenul definitoriu este "comod". De ce? Pentru ca esti acolo unde numai eu stiu ca esti si pentru ca la inceputul zilei mele (oricare dintre cele 5 de ispasire a pedepselor saptamanale) ma intreb daca si astazi vom continua sa scriem si sa citim.
Esti comod pentru ca ma lovesc de tine numai atunci cand imi doresc asta, si la fel faci si tu. Apreciez cel mai mult ca nu-ti vad fata atunci cand imi ies pe degete cele mai stanjenitoare marturisiri si cand tu sti sa ma iei si sa ma pui la locul meu. Iti doresti asta. Imi doresc asta. E reciproc. Nu traim cu apasarea datoriei, sub papucul imputit al obligatiei, iti inteleg si imi intelegi pauzele dintre litere si cuvinte, nu imi spui ca vrei mai mult sau mai putin, ma lasi sa-ti dau asa cum simt. Te las sa-mi spui asa cum simti.
Cand stai si te concentrezi intrun punct si zambesti a prost la monitor, e semn or ca ai inebunit or ca incepi sa distingi un univers nou si insufletit in spatele limbajului binar...
Imi place universul tau tocmai pentru ca stiu... nu exista riscul ca el sa devina vreodata al meu si sa ma-nghita, atunci pot deveni neinfricata si imi permit sa il descopar tot mai mult. Judec, emit idei si secret esente de invataminte pe jumatate roase de atata rumegat si indoit pe genunchi pe jumatate ingalbenite de nesiguranta. Clasez subiecte, retin emotii, dar niciodata nu-mi permit sa mi le asum.
E bine cu tine... nu ne conditionam si nu ne simtim lipsa mai mult decat trebuie, nu suferim si nu ne uitam peste umarul celuilat in zare cand ameninta sa devina apasator; e bine ca esti.
Pe de alta parte, cum spuneau niste binecunoscuti, "nimic nu e pentru totdeuna, nimic nu dureaza vesnic" si lasa in urma intamplari de care cateodata mi-e dor si pe margini de suflet darele unui gust dulce-amar. Imi este teama ca vom ajunge intrun moment in care clipa se va termina; clipa care era neconditionata pana atunci devine un efort.
In punctul asta deja vorbim de o dorinta. Cand se naste dorinta raporturile de pana atunci se schimba, are loc o transfigurare de basm, se dau de trei ori peste cap, ne lasa ametiti si sleiti de puteri in locuri pustiite. Privesc cu infrigurare catre rasaritul clipei acesteia si mi se strange constiinta pana cand dispare in ultimul con de umbra pe care il gaseste in cale...
Si totusi, e bine ca stim amandoi sa scriem si sa citim, e bine ca esti.
