Despre firea lucrurilor...

Intotdeauna viata noastra se infatisaza, in cel mai personal mod pentru fiecare, sub forma unei balante. Iar echilibrul unui anumit moment in timp, oricat de instabil ni s-ar parea, exista. Penduland in univers, el se armonizeaza cu alte astfel de momente - intrun taler ti se ofera, iar din celalalt ti se ia. Astfel, balanta este mereu in echilibru, desi noi nu putem distinge aceasta stare de fapt - neputand percepe imaginea in ansamblul ei. Dar, ea este (balanta vietii), asemeni unei legi universal valabile, pururi in echilibru.

Oricat de mult am incercat sa mentin o stare - s-o prelungesc la infinit, de fiecare data eforturile mele s-au dovedit a fi o banala incercare de a amana implacabilul. Pentru ca, oricat te-ai pune de-a curmezisul cursului firesc al lucrurilor, fluviul energiilor vietii gaseste calea spre locul de varsare in oceanul al carui afluent este in mod natural. Nici cele mai mari formatiuni muntoase nu reusesc sa-si impuna punctul de vedere in relatia asta. Deci nu pot eu avea o asemenea pretentie.

Te trezesti pus la locul tau de fiecare data exact pe principiul acesta. E foarte interesanta, totusi, modalitatea in care - aceasta forta incomensurabila - alege sa te aduca din nou in propria-ti matca. Sunt, fiecare dintre experientele prin care treci, anume construite spre a-ti deschide ochii exact in directia in care ai ales sa nu mai privesti; sa ignori cu desavarsire acel aspect pentru ca nu-ti placea cum te vezi, cum te simti si cel mai important... ca ai fost incapabil sa accepti si ai tanjit la ceea ce nu ti se cuvine.

Cum spuneam... cu o mana iti da si cu alta iti ia. Eu sunt pur si simplu recunoscatoare ca le traiesc, ca aceste evenimente odata cu trecerea lor isi lasa seva sa-mi inmoaie sufletul acoperit de crusta tare si incapacitatoare care facea pana atunci imposibila evolutia spirituala pe care mi-o doresc atat de mult. Sa raman cu invatamintele lor, reprezinta o asemenea sansa in sensul acesta incat, oricat de dureros s-ar prezenta (nu, nu sunt masochista!), nu pot sa le refuz.
Cunosc insa oameni care raman inpasibili in fata acestor demersuri atat de naturale vietii. Sunt prezenti, respira, comunica, palpita si vibreaza... dar sunt muti, orbi si surzi de fiecare data cand sansa la striga in fata, incercand sa le povesteasca despre degradarea sufletului si vanitatea existentei in care isi inmoaie oasele pana la saturatie, despre calitatea lor suprema - egoismul atroce.

Nu vreau sa schimb nimic din firea lucrurilor... ci vreau sa multumesc Firii Lucrurilor ca reuseste sa-mi ofere - niciodata nemeritat - exact lucrul de care am cea mai mare nevoie...

Fiecare "palma" pe care o primesc si fiecare mangaiere care urmeaza dupa ea este acolo, intotdeauna, pentru a-mi reda claritatea privirii - se indreapta asupra lucrurilor care intradevar conteaza; nimicurile sclipitoare si fiintele de nimic (mai putin sclipitoare, dar care reusesc sa-ti ia ochii la fel de eficient) nu adauga si nici nu scad la telerele balantei mele. Ele sunt niste biete instrumente in mainile calauzitoare ale Firii, aduse in cale special pentru a-ti demonstra hidosenia penibililului in care te complaci.

Inspiratia divina a facut ca lucrurile sa nu ne fie niciodata mai clare ca dupa un astfel de episod. Pentru ca celulele noastre, prin natura lor limitata, fac imposibila evolutia fireasca a sufletului. Ele trebuie sa indure dintre cele mai diverse privatiuni pentru a reusi sa imprime in colajul esentei lor informatii noi; aici intervine revelatia faptului ca putem invata numai din propriile greseli. Si chiar si atunci... e foarte usor sa revi la cel ce-ai fost inainte.

Cred ca virtutea rezida tocmai in a nu lasa sa-ti scape printre degete propriul destin. Suntem fauritorii propriilor fericiri si tristeti, bucurii si deznadejdi, stari de exaltare sau depresie...

Eu aleg sa-mi asum acest rol... voi?

Despre mine...

Nu m-am imaginat niciodata... adica niciodata nu m-am gandit la mine in mod abstract, ca la o persoana straina, nu m-am obiectivizat, n-am crezut ca pot sa rezist tentatiei de a ma dematerialiaza imediat dupa asta si in continuare nu vad cum as putea sa nu renunt la mine dupa o asemenea experienta. Iti doresc ca moartea sa-ti fie numai viata...

Nu visez. Stiu pe cineva care este as la asa ceva; isi imparte noptile frateste cu cele mai fioroase temeri si cele mai frumoase chinuri. Si, ce-i si mai curios, nici nu renunta la asta! Nu vrea in ruptul capului sa faca ceva in sensul asta, desi dupa un episod de gen nu mai e om - si sa vrei nu te poti uita la ea fara sa tresari. Pai, bine mai femeie, altceva mai bun n-ai gasit si tu de facut?! Decat sa alergi prin vise mai bine respecta-ti deciziile pe care (ma minti frumos) ca le-ai luat! Interesant este ca oricat de cunoscut imi este caracterul acesta... nu ma pot abtine sa nu-i arat intelegere. Stiu cum e sa te intorci in bratele calaului personal, numai pentru ca stii ca ala e singurul mod in care poti sa-l chemi la tine.

Dar, undeva, candva si lucrurile de soiul asta afla un sfarsit; e interesant de aflat cine termina pe cine sfarseste. Te lasi consumat sau, din contra, consumi la randul tau? Daca, de pilda, el ar veni la tine cu dragostea pe care ti-ai dorit-o intotdeauna in cioc? Daca ar fi sincer in demersurile lui? Atat de sincer incat sa duca la indeplinire inimaginabilul si mult peste? Ce faci atunci?

Il accepti ca pe un miracol prevestitor al apocalipsei (clar urmeaza ca lumea asa cum o stim noi sa ia sfarsit - alt factor motivational nu vad!), il refuzi ca pe o poama stricata de frica sa nu-ti devasteze panerul sufletesc - si mai mult decat a facut-o deja - sau pui conditii? Te vreau in viata mea daca... faci sau (dupa caz) nu mai faci aia si ailalta si astalalta... Exista oare relatii reesapate? Se poate recicla o convietuire vremelnica intre doi oameni manati de interese divergente? Poti oare sa peticesti un sac de atatea ori incat sa nu se mai observe urzeala initiala? Si, pana la urma, cate mii, sute de mii de kilometrii poate parcurge un suflet vulcanizat in atare conditii?

Nu multi, cel putin eu nu cred asta. Daca exista cineva care ma poate contrazice faptic - legat de aspectul acesta - il invit sa o faca. Chiar as aprecia foarte tare sa reuseasca cineva sa-mi bage mintile in cap. Pentru ca eu, pana una alta, nu pot concepe sa mentin o relatie cu o persoana care m-a facut sa regret fiecare gest dezinteresat pe care l-am indreptat in directia ei, desi de ficare data mi-a multumit cu ranjetul sau largit natural pe buze pentru prostia incomensurabila de care nu ma saturam sa dau dovada... nimic nu e pentru totdeauna, nimic nu dureaza vesnic...

Asa ca, intro buna zi, decizi sa opresti toata masinaria asta infernala si sa te desprinzi definitiv. Pai, da, definitiv, ca altfel se cheama ca ai facut cacatul praf. Ironia sortii intervine atunci cand, dupa ce ti-ai facut ordine in dezastrul ala - pe care ti-e iti placea sa-l numesti viata - si ai inceput sa asculti din nou de propriile nevoi, apare Musiu si se executa intocmai ca-n visele tale cele mai besmetice de dragoste si zbucium amorezat. Pe cal alb(astru) e, elocventa are, de aratat arata... si, pe deasupra - de parca mai era nevoie, are si toate cuvintele potrivite la el! Alea pe care in urma cu cateva luni ai fi dat orice sa le auzi din gura individului, insa acum iti lasa un gust amar de indoiala dezniteresata si mahmura. Iti intra pe-o urche si-ti ies snur pe cealalta; te vezi maritata si la casa ta, pacat ca nu mai sti cu cine. Nu cunosti persoana din fata ta mai mult ca pe pisica sau cainele de companie al vecinului.

Si ma intreb din nou, are intradevar rost sa renunt la libertatea mea organizata - nu fara putin efort - in favoarea sentimentelor egoiste ale unei persoane care (dovada a faptului ca nu a inteles nimic din tot ce s-a petrecut) isi doreste sa reia lucrurile din punctul in care le-a lasat?

Despre iluzii...

Fostul barbat se isterizeaza ca o femeie slaba de ingeri cand simte amenintarea umbrei noului barbat... Eu nu ma isterizez - deloc. Sa fie oare un defect? Nu cred. O calitate? A lui? A mea?

Imi place sa flirtez, totusi, n-as putea spune ca noul barbat este mai mult decat o umbra.

O umbra in sufletul meu, o umbra care zace macinata de iluzii...

Ma gandesc, ne gandim de fiecare data cand iesim dintr-o relatie care nu ne mai convine ca o sa dam peste Fat-Frumos sau (dupa caz) Ileana Cosan-zana; numa' ca au si ei - ca personaje mitice de basm ce sunt - un defect, sunt pur si simplu iluzorii. Nu exista acolo undeva, asa cum mi-ar placea sa cred si oricat de mult mi-as dori. Si in cazul asta ma aflu intrun impas, numai stiu cum sa reactionez, sunt complet asaltata de stimulii exteriori si de himerele interioare.

Vad barbati frumosi pe strada, ma uit si gandesc la ce se ascunde de fapt sub ambalajul placut la atingere si vedere? Conform principiului "mare e gradina Domnului, si multi au mai sarit gardul" ajung la concluzia ca stau pe partea gresita de gard... Or asta, or am inebunit.

Strike number one... "Femeile si barbatii sunt egali" - imi spune el in timp ce ma strange mai tare la piept; eu ma inmoi pana la nesimtire, si ma retine in picioare doar groaza ca o sa se opreasca din vorbit daca ma pierd cu firea... in extazul intelectual provocat din nestiinta. Are idei misto, pacat ca printre ele se numara si lustruitul bancii din parc (impreuna, stransi de frig unul intraltul in stil romantico-haiducesc) cand ai 26 de ani si pretentia ca esti independent de "mama". Caci, daca privesti cu groaza (ca femeie) ca iar te intalnesti cu ala care te duce prin natura plimbata si giugiulita ca-n liceu - la varsta ta de acu - inseamna ca ceva nu e in regula... cu tine. Ce dracului egalitate cu mama-soacra mai cauti acolo?

Strike number two... in acelasi timp, se pare ca si mediul virtual e propice dezvoltarii ideilor parazitare de gen; ca te-mbeti cu apa rece vreme de aprox. 7 ore pe zi cu discutii filozofice de tip inspirationist. Speri ca, in desavarsirea ta, cel cu care te "cetuiesti" de zor in fiecare secunda libera o sa aibe revelatia secolului si din ditai broscoiul raios (transformare posibila numai daca-l "rezolvi" o data) se va transforma in creatura mitica pomenita mai sus. Doar ca el nu are revelatii dintrastea - faptul presupune ca individul sa gandeasca si cu altceva decat cu pisul. Ceea ce stim de mult ca in astfel de contexte este mai mult decat imposibil...

Strike number three... sunt in tren si ma indrept catre un loc al viselor frumoase, un taram al fantasmelor dulci cu aroma de primavara. In compartiment o alta persoana trecandu-se prin ciurul gandurilor - de data aceasta pesimiste - se macina alaturi de mine. Vorbim, radem, impartim impresii despre viata si aspectele ei mai mult sau mai putin materiale. Ne intalnim apoi in oras, purtam o conversatie sterila, in care aflu ca orice preocupari ai avea, ele sunt neinteresante si ca oricum n-as intelege, deci n-are rost sa-mi explici. Oricum, bratele mele sunt "prea" bine facute, iar in parul meu lung si des este foarte probabil sa existe o puzderie de lighioane (acarieni) ramase de azi-dimineata de cand s-antamplat si m-am desprins de perna si patul in care dormeam. Ma simt perfect... imi vine sa urlu si nu stiu cum sa-mi gasesc de treaba mai repede... in alta parte.

Am I out? No, I think you are.

Despre sentimente...

Se intampla numai in cele mai neasteptate momente sa afli despre sentimente… Ale tale sau ale celorlalti, nu conteaza, intotdeauna te vor lua prin surprindere. Fie ca-ti ies pe gura intrun moment de nebunie generala, fie ca-si iau zborul de pe buzele celuilalt asemeni unor porumbei ce trebuie sa se intoarca acasa… se intampla sa afli.

Este, daca vrei, ca o oala sub presiune in care se fierb ingredientele unui cocktail Molotov (in suc propriu) si inevitabil se vor prabusi peste tine intr-o explozie multisenzorial-emotionala ce te lasa lat. Si dupa ce-ti revi in urma socului teribil, iti aduci aminte sa inchizi gura, sa respiri, sa-ti bata inima. Apoi, are loc revelatia…

Iti dai seama ca dupa 2 ani si jumatate de imparteala si alte cateva luni de desparteala, lui ii pasa…el este agitat, ingrijorat si isi aduce aminte ca are - cica - un drept asupra ta, nici mai mult nici mai putin, decat imuabil. Dar, asta numai cu conditia, ca tu prin actiunile pe care le intreprinzi in interes personal – fara legatura cu vreo intentie in orice directie care l-ar include si pe el – faci ceva total necaracteristic tie (celei care ai fost in timpul erei lui).

Atunci el, se infoaie, isi scutura penajul, si-l pune in ordine acompaniat de sirul ideilor socate si atrofiate de pana atunci si de aici rezulta ditai discutia telefonica in care iti cere socoteala despre fiecare secunda din viata ta pe care ai indraznit sa ti-o asumi dupa era Domnului…

Intrebarea mea este simpla: ce simti, ce gandesti, ce spui, cum procedezi de fata cu reactiunea? Bine – admit, poate nu-i doar o intrebare si poate ca nici simpla n-am putea sa-o catalogam, dar oricum ar fi, cumva tot trebuie sa gestionezi situatia.

Asa ca, la inceput, orgoliul tau de fosta femeie zbuciumata, intr-o fosta relatie ciufulita si acra are parte de o improspatare neasteptata – intra stoc nou de placi de beton armat. Ei, din momentul acela, iti aduci aminte de toate datile in care, prin ochii lui privita situatia, nu avusesesi dreptate nici cat negru sub unghie, cand te-ai simtit insingurata – desi el se afla la doi pasi de tine in aceeasi incapere (juca fotbal pe calculator cultivandu-si spiritualiceste ludicul, pe fundalul sonor al celui de-al 4 jurnal de stiri din…sport), cand ai incercat sa-i atragi atentia chiar asupra acestor sentimente netrebnice si handicapate ce balteau intro zoaie gretoasa.

Numai ca, vezi tu, barbatul se naste cu o constiinta generala si omniscienta iar aici, tu, ca o doamna care te afli - apanaj demonstrativ al calitatilor lui (si cam atat) - nu ai ce sa comentezi. In caz contrar, se aplica doua cartonase galbene urmate de unul rosu si eliminare din teren pentru atitudine neprofesinista, mai mult decat aberanta. Din acest punct de vedere ocupam in viata lui cel mult functia de obiect decorativ, sexual – cu siguranta, si de instrument savarsitor al lucrurilor utilitare si de baza. Pareri, insa, n-ai voie sa deti si doamne fereste sa le si sustii cu argumente (da, iti vine sa crezi, chiar au si o oarecare logica).

El nu va recunoaste niciodata acest lucru, ba chiar va sustine contrariul in cel mai absurd mod posibil – ai zice ca dintre toate optiunile pe care le are la dispozitie o alege expres pe cea mai aberanta numai ca sa ne faca in ciuda, o data si inca o data si inca o data, reafirmandu-si suprematia absoluta (pacat ca e doar imaginara - de apreciat ca are o imaginatie bogata!).

Crede el… si ma intreb inca o data: oare chiar am nevoie de un asfel de om in viata mea?

Despre alegeri...

Desi stiu ca este un truism, nu ma pot abtine sa-l pronunt: viata e plina de alegeri. De fiecare data cand respiram alegem acest lucru, de fiecare data cand ne bate inima alegem acest lucru, de fiecare data cand alegi sa inghiti o umilinta in numele unei alte persoane e la fel.

Si nu ne putem abtine sa alegem... suntem blestemati cu liber albitru chiar si in momentele in care ca niste fripti ar trebui sa fim constienti in mod reflex despre necesitatea de a sufla si in iaurt, noi totusi nu o facem. Iar motivele sunt dintre cele mai egoiste posibile: sunt singura, mi-e dor, sufar, ma doare, il iubesc, crap fara el...

De ce coneaza atat de mult? De frica de singuratate? De frica de directie sau de absenta a acesteia? E oare un barbat instare sa ne directioneze existenta amarata de neiubite, sa-i dea un sens divin, sa ne lase sa subintelegem si altceva decat deznadejdi? Si totusi... de ficare data o femeie pusa in fata acestei alegeri isi baga picoarele, literalmente, in orice a cunoscut ea pana atunci mai bun, pentru o canalie, o lichea de cea mai joasa speta.

Va uita ca are parinti pe care ii dezamageste, macar pe jumatate, va uita ca nu mai poate sa-si planga nici macar de mila, va nesocoti toate cacaturile cauzatoare de durere pe care acelasi magar le-a slobozit in mijlocul bataturii ei si, cel mai trist din punctul meu de vedere, isi va alege scuza patetica de "iubit" in detrimentul prietenei si prietenilor de tot soiul...

E trist cum santem in stare, noi femeile, sa ne bagam pula in ea de treaba (scuzati-mi franceza!) la prima insistenta inchegata a celui care ne-a inselat asteptarile de mii de ori pana acum - desi stim in sufletul nostru, chinuit de toate resentimentele din lume, ca o va face din nou.

Poate ca ne meritam soarta... adica daca asta nu se cheama lucru manual, ce si cum dracului sa-i spunem?! Alegem sa ne calcam in picioare in speranta ca dobitocul o sa realizeze intrun final cine suntem noi, niste doamne in armonie cu lumea, cu universul inerior si exterior, niste zane care trebuie (cel putin asa ne-am dori) slavite si proslavite o viata de om. Ca noi avem intotdeuna scuza ca iubim... ei nu iubesc, numai noi. Ei alearga dupa femele, noi stationam ca o closca beata deasupra oului defect care cel mai probabil va da nastere unui monstru.

E trist pentru ca monstrul acesta e creat de noi si inca cu buna stiinta... de ce altfel, om matur cu toate facultatile la cap si in uz (cateodata aleatoriu, dar totusi in uz) alege sa-si imparta fericirea iluzorie si imaginara cu o pocitanie ciobita?

Il iubim si-i impartim din ce-i al nostru pentru ca noi il nastem, noi il strangem la san cu dragoste, noi il protejam de lumea exterioara si permitem sa creasca pana ne digera in totalitate. E o relatie parazitara in care nicidata nu ne saturam sa oferim si din ce in ce mai mult... cand dracului se va ajunge in punctul terminus? Nu-i suficienta grija dupa curul hidos intors spre noi, nici teroarea ca odata si-oadata el se va satura de atata cocoloseala, nici irealitatea care se zbate sa se faca auzita racnind din toti rarunchii in esenta fiintei noastre...

Se vede treaba ca nu-i niciodata suficient nimic... omul fiinta lacoma, hulpava si fara limite - decat cele pe care si le impune singur - vrea si va vrea din ce in ce mai mult; nu conteaza ca isi doreste o jucarie cu taisuri, colti si gheare, cand orgoliul creator se manifesta orice altceva trebuie sa taca. Contiinta de sine, astfel amutita, sangereaza pe la incheieturi pana se usuca ca o smochina si cade lata pe trotalul mizer pe care tot monstrul ne-a lasat sa mergem... ei si de acolo n-o mai ridicam, ca nu mai avem nevoie de ea sub nicio forma - doar nu avem nevoie de amintirea constanta a ceea ce nu vrem sa infruntam in oglinda.

Devine hada amintirea a ceea ce am fost odata, cu atat mai mult cu cat diferentele sunt evidente - un contrast intre taria zilei si noaptea tenebroasa; are loc o eclipsa celulara, fiecare atom care ne defineste intrinsecul se ascunde revoltat in spatele unui refuz incapatanat si perfid.

Si uscaciunea se intinde ca un cancer din nou...