Lumea este frumoasa pentru ca moare...

Si... pentru ca oamenii uita... si nu pot invata din greselile altora; ai de fiecare data sansa, asadar, sa descoperi acelasi lucru ca si generatia anterioara si sa crezi ca ai inventat apa calda.

Suntem in acelasi timp originali si plagiatori. Interesant este sa obsevi influenta devastatoare pe care o are acest lucru in viata fiecaruia. Exista existente care te marcheaza prin caracterul lor eminamente stereotipic - pe mine una ma socheaza! - si exista vieti atat de imprevizibile in variabilitatea lor ca te lasa mut de admiratie. Intro societate care te invata (sau cel putin incearca acest lucru) sa consideri ca e gresit sa fi diferit, intro generatie care si-a facut o norma din a fi cat mai contrastant, mai needucat, mai galagios si mai invaziv (asa intelege ea diferentele), intro lume dominata de tendinta monopolista de consum (nu conteaza ce consumi, atat timp cat o faci) devine din ce in ce mai greu sa se poata evidentia in sens pozitiv o valoare intelectuala.

De unde si dictonul: "oamenii inteligenti gandesc prea mult!". Fapt care transpare din obstinatia unora de a avea, dezbate si genera (nu neaparat in ordinea aceasta) idei proprii. Cand ai idei devi periculos pentru leguminoasele din jurul tau. De ce? Pentru ca astfel ii poti determina, eventual chiar obliga, sa gandeasca. Si n-am vrea asta. E mult mai comod sa-ti traiesti viata i n nesimtire si ignoranta, sa te rezumi la instinctele de forma bruta cu care te-a inzestrat natura; si pe aceasta cale nici nu trebuie sa depui vreun efort - de nici un fel!

Ne putem uita in nestire la televizor, unde ni se expun toate aberatiile pamantului (si exista multe, pentru inceput, numai in Romania), la stirile de la ora 17.00 - ca si de acolo invatzam multe despre cum e sa decizi asupra dreptului la viata unui alt om - si ne mai tratam si cu o portie de telenovela gretoasa si prost interpretata la finalul careia (indiferent de subiectul tratat) moare ea si naste el si toata lumea e fericit inlacrimata.

Altfel, rolul nostru zilnic, in afara de a consuma produsele nefericite, degradante si total lipsite de vreo valoare, este de a ne inchide timp de opt ore intro cutie (de sticla - in cazurile "fericite") si sa producem pentru altii milioane de euro, in timp ce remuneratia noastra ajunge ca proportie din aceasta suma la mai putin de 0.001%. Iata, in ce rezida geniul acestui principiu. Inveti oamenii sa consume, le furi liberul arbitru, nu ii platesti proportional cu munca depusa, cresti preturile si ii obligi sa se imprumute tot de la tine sub forma unui credit cu dobanzi enorme, astfel, te asiguri ca sunt de doua ori legati de tine si nu se pot revolta impotriva acestei sclavii de care nu sunt nici macar constienti.

Si singurele produse intelectuale pe care le ingadui si urmaresti sa le obtii (tot la costuri minime) sunt cele de distrugere in masa, de data aceasta sub forma armelor biologice cu raza mica de actiune si pe care sa le poti controla cu precizie. Cat de folositoare sunt maladiile cancerigene (pentru care, in mod convenabil, nu s-a descoperit inca un leac, desi in laboratoare se concep virusi mult mai inteligenti si periculosi), sindromul imunodeficientei dobandite, precum si toate substantele folosite in cresterea volumului productiei de cereale, legume si fructe si nu numai.

Asa ajungem sa ne otravim existenta benevol si apoi sa cumparam medicamente care sa ne tina in viata - banii pe aceste medicamente, ati ghicit, ajung tot in buzunarele celor interesati sa ne controleze cat mai strans.

Despre inspiratie...

Unii oameni ma inspira. Sunt constienta ca nu au nimic deosebit, ca nu au nimic special, poate priviti din afara sunt stersi, plini de praf sau perfect indezirabili. Dar, pentru mine acei oameni inseamna ceva... mai mult decat pentru altii, asta cu siguranta. Exista o clipa in care se intersecteaza privirile noastre, este unica si de neegalat, este clipa in care realizezi ca acea persoana pentru tine reprezinta mult mai mult decat ar putea vreodata fi pentru oricine altcineva... un intreg univers. Esti sigura, sunt sigura, ca si el intelege acest lucru. Poate nu la fel de clar, dar sub orice forma vaga de adevar, constiinta acestui fapt este acolo - in sufletul fiecaruia.

Nu pot decat sa reflectez asupra acestui lucru; nimic mai mult. Este singura persoana cu care vreau si nu vreau sa ma intalnesc; pe care vreau si nu vreau s-o salut, ultima pe care imi doresc s-o vad fie si accidental.

De ce? Pentru ca in acea clipa, pusa fiind in fata faptului inplinit, stiu ca nu voi putea spune nu...(nu ma intelegeti gresit - de putut pot, e cel mai usor lucru, dar nu vreau cu adevarat acest lucru, nu, nu mi-l doresc) si, in consecinta, nu-mi ramane decat sa spun da pentru a mia oara, fie si inchipuit. Stiu ca nu este corect, nu este bine si cu atat mai putin sanatos - pentru mine - dar, in rezonanta cu sufletul meu nu se afla ratiunea in acele momente; desi, incerc din rasputeri sa-mi impun uzul ratiunii... si pentru oricare motiv il veti vrea... nu reusesc. Probabil sunt egoista; de fapt, sunt extrem de egoista. Insa sunt, de asemenea, singurele accese de egoism pe care mi le permit.

Nu cred in toleranta. Sunt intransigenta si incep cu mine. Astfel de momente imi provoaca dezamagiri. Eu sunt, de altfel, sursa acestor dezamagiri. Insa in cazul explicitat mai sus - singurul - am decis ca-mi pot permite.

Nu caut, nu intreb, nu vreau raspunsuri. Ele - toate - vor fi mincinoase. Este suficient sa ma privesc cu putintica rabdare si atentie ca sa-mi dau seama de aceasta realitate. Nu pot, insa, sa ignor ceea ce, cu obstinatie, imi apare in fata ochilor. Si e ciudat. E ca si cum ai face un pact cu diavolul, ti-ai vinde sufletul in schimbul a ceea ce ti-ai dorit din totdeauna... si primesti. Insa, ca orice constiinta superioara - chiar daca malefica - se gaseste intotdeauna o cale prin care, de fapt, sa ti se refuze miza. Din pacate, sufletul ti l-ai vandut deja si nu-ti mai ramane nimic in acest punct decat sa respecti partea ta de intelegere.

Asa ca renunti la tot ce ai cunoscut si treci mai departe, avand constiinta faptului ca nimic nu te va mai astepta de acum incolo dupa colt, dimineata la cafea sau la inceputul unui nou an. Astepti doar sa treaca timpul, sa ajungi la capatul drumului tau... si sa-ti predai sufletul mai departe, unui alt stapan.

Despre pretentii...

...se pot spune multe... chiar foarte multe despre pretentiile care iti coloreaza viata. Sunt dintre cele mai diverse. Poti avea pretentia de a fi respectat, poti avea pretentia de a fi apreciat sau pur si simplu iubit... desigur, pentru ceea ce esti. Si cu totii stim ca esti suma a ceea ce mai ades oferi.

Mie imi place sa cred ca au fost momente in care am oferit mult, si momente in care - asta e o certitudine - am oferit foarte putin. Ce pot sa ofer? Ganduri.... pentru inceput. Intai ofer ganduri; daca tie ca persoana am ajuns sa-ti ofer gandurile mele, inseamna ca insemni. Tu nu vei sti despre acest lucru, ca el se intampla. Insa, pentru mine el este real si consumator in acelasi timp.

Daca ma gandesc la tine, niciodata n-o voi face altfel decat cu cele mai bune intentii; si imi voi aminti, de asemenea, de ceva placut care ne-a legat candva. Nu voi face totusi abuz de aceasta incomensurabila forta a gandurilor. Ea ne poate distruge sau ne poate apropia. De cand ma stiu mi-a placut sa ma gandesc la oamenii din jurul meu, cei pe care ii apreciez si cei la care tin.

Ceilalti pur si simplu ... sunt in plus! Si cu asta am spus aproape tot. Dar, atunci cand am gandit asupra acestor relatii si a celor ce decurg din ele am fost constienta de intensitatea lor. Sunt lucruri pe care ni le asumam in mod natural, fara echivoc si fara a ne gandi la ele. Sunt instinctive.

Exista si cele pe care ni le impunem, ca doi iubiti gelosi pe himera celui de-al treilea care atrana (fie si doar inchipuit!) deasupra patului conjugal. De regula se intampla ca atunci cand iti asumi o relatie - si atunci, implicit, omul de langa tine... nu se poate altfel - sa incepi sa ai pretentii.

Este haul. Abisul, groapa de autocompatimire si care duce la autodistrugere. Iar marginile sale sunt atat de moi, solul este atat de nisipos, incat este suficient sa bati de doua-trei ori pasul pe loc si ai si cazut in el. Se macina tot, cu puterea gandului. Nu mai ai cum sa te ridici de acolo odata afundat in nisipurile miscatoare care zac pe fund... cu cat te agiti mai mult, cu atat risti sa fi ingopat de viu.

Asa ca singura solutie este sa incetezi sa te mai misti! Deci nu te mai agita! Nu te mai gandi! Intrun cuvant invata - e impotriva instinctelor tale de consevare, stiu, dar invata - sa nu mai ai pretentii! Este singura cale prin care vei putea ajunge sa fi multumit cu viata pe care o duci, cu persoana de langa tine, cu rutina a cine si ceea ce te determina zilnic.

Sau atunci cand nu te mai simti instare, pune capat inca odata si treci mai departe. Definitiv si irevocabil. Nu te intorci asupra a ceea ce ai hotarat. Asuma-ti deciziile si mergi mai departe pe drumul pe care ti l-ai ales fara a privi nicaieri in urma.

Abia atunci vei putea avea cea mai insemnata dintre pretentii: cea de a fi pe deplin constient de si impacat cu tine si determinantele tale! Nu te poate impaca nimeni atunci cand te certi cu propria-ti persoana, insa vor fi multi cei care au sa incerce sa profite de pe urma acestei dihotomi. Asa ca nu-ti ramane decat unitatea care sa te determine sa existi. Invata sa existi liber!

Hijack my heart

Cred ca stiti melodia la care ma refer... pe mine ma face sa ma gandesc la barbatii pe care i-am cuprins in viata mea. Am cate o melodie pentru fiecare, ceva reprezentativ pentru fiecare dintre ei, ceva ce surprinde esenta interactiunii noastre la un anumit moment.

E frumos sa le pot asculta din nou dupa catva timp. Imi aduc aminte de motivul pentru care mi-au placut initial. Pentru ca, desi acum ei nu mai sunt de actualitate (pentru mine - evident!), acele calitati pe care le-am apreciat atat continua sa existe in fiinta lor. M-a intrebat cineva la un momentdat cum si daca privesc inapoi spre aceaste relatii. Raspunsul meu este: da. Ii percep ca pe o amintire draga, la care se intampla sa ma intorc fara sa vreau. Pentru ca imi place sa pastrez din personalitatea lor numai aspectele frumoase, acelea care i-au facut dezirabili la acel moment.

Nu cred ca exista cineva pe lumea asta care sa prefere sa traga dupa el prin viata geamantanul greu al gandurilor negative si pesimiste, al durerilor si dezamagirilor de care am avut parte. De aceea, de fiecare data cand imi fac bagajele si ma pregatesc sa plec dintro relatie, iau cu mine numai amintirile frumoase sa-mi tina companie.

Nu ma intelegeti gresit, cand plec stiu foarte bine de ce, cum si cat; doar ca, nu vad niciun motiv pentru care sa nu las in spatele meu toate lucrurile neplacute. De aceea plec, nu? Ce logica ar mai avea daca nu aceea de a te elibera prin aceasta evadare? Altfel, ai ramane pe loc sa te lupti in continuare...

Ei, mie nu-mi plac aceste razboaie fara sens; consider ca doi oameni sunt adusi impreuna de sansa si trebuie sa ramana impreuna doar atat cat acest lucru e benefic pentru amandoi in egala masura. Cand asta nu se mai poate, nu are rost sa se mai chinuie unul pe celalalt! Renunta, lasa si termina... intoarce pagina, vei vedea ca randurile ce urmeza sa se infiripe dinaintea ochilor tai sunt cu atat mai frumoase cu cat sunt mai clare, mai curate si mai pline de inteles - intelegere.

Unul dintre amicii mei, un tip foarte misto, imi spunea intruna dintre discutiile noastre la un pahar de bere - ajunsesem la subiectul, tabu pentru cei mai multi barbati, cel al homosexualitatii - ca el nu percepe membri acestei minoritati sexuale dacat ca pe un favor adus lui. De ce? - am intrebat eu evident foarte surprinsa (pana atunci auzisem numai pareri extrem de agresive din partea reprezentantilor sexului "tare"). Iar el mi-a raspuns: "este mai mult decat clar pentru mine ca tipii astia nu numai ca nu reprezinta o amenintare pentru existenta mea, ci, mai mult decat atat, imi sunt cei mai la indemana amici, e suficient sa ma gandesc ca pentru fiecare tip gay imi ramane o femeie in plus pe care s-o cunosc si s-o cuceresc!"

Intamplator sau nu amicul meu chiar are un prieten din categoria mai sus mentionata, cu care se intelege foarte bine, si pe care il priveste prin prisma personalitatii lui nu din punctul de vedere al orientarii lui sexuale. Daca stau sa ma gandesc bine la atitudinea lui, mi se pare cu mult mai matura si mai contienta de sine - de propria sa valoare. N-ar strica o eventuala propagare a acestei abordari si in randul "masculilor feroce" de care ma tot lovesc zilnic si a caror atitudine de barbati universali ma irita la culme. Pentru ca acestia din urma sunt incomparabil mai orientati spre o atitudine sexista si plina de prejudecati decat ar putea vreodata fi o feminista ori un homosexual!

E greu sa fi incepator...

Si, pana acum, in tot ce am trait intotdeauna m-am regasit in postura asta. Ne nastem incepatori de fiecare data (da - eu cred in reincarnare!). Suntem genetic si spiritual pregatiti pentru asta; suntem o tabula rasa pe care incepi sa scri odata cu prima secunda de lumina, cea in care, iesind din carapacea calduroasa si protectoare pe care ne-o ofera corpul mamei noastre, oracaim dezarmonizat pentru prima data. Apoi fiecare noua zi este un alt inceput. Nu suntem constienti de noi, dar suntem constienti de ceea ce si cei care ne inconjoara. Iar ei incep sa scrie in mintea, memoria si sufletul nostru - alte inceputuri.

Am aproape 24 de ani si ma inspaimanta faptul ca tot incepatoare sunt... si cred cu tarie ca si la 60 tot incepatoare se cheama ca voi fi; poate, desigur, se va intampla in alte domenii, dar cu siguranta vor exista si atunci multe lucruri de inceput! Ma intreb cand voi incepe sa simt, sa traiesc in continaurea a ceea ce tot incep? Pentru ca nu exista sfarsit, exista doar un continuum disputat aprig intre spatiu si timp, ciclic sau repetitiv (cum vreti sa-i spuneti), care ma rascoleste de fiecare data, bazat pe principiul istoriei recurente.

Fiecare are istoria lui, povestea lui, si poate ca unii se pricep mai bine la a continua ceea ce au inceput altii; eu, in schimb, ma pricep sa incep. Parca m-a facut mama cu scopul unic de a incepe (sunt primul copil pe care l-a nascut). Pana si ora la care am aparut pe lumea asta vorbeste sa sustina teoria mea. Uneori cred ca asta-i singurul meu talent - sa gasesc calea de a incepe ceva, orice, ce altora le e greu sau frica. De aceea spun ca sunt o incepatoare... in viata.

Spun aceasta, desi, nici continuarile sau intreruperile temporare (pentru ca nu exista sfarsit pentru nimic, sunt doar intreruperi mai mari sau mai mici - in esenta, totul este nelimitat si continuu) nu-mi scapa... le vad cu ochii mintii, ai sufletului, mi le imaginez instinctiv si, spre surprinderea mea, de cele mai multe ori ele iau forma realitatii - se materializeaza ulterior. Nu sunt lucruri pe care sa le doresc sa se intample, adica - ceea ce afirm aici este ca... nu le atrag prin forta gandurilor, a gandirii pozitive ori negative, ci pur si simplu devin contienta de continuarea lor fireasca inainte chiar de a incepe.

Stiu, ma veti intreba, probabil, de ce - daca ele sunt neplacute, suparatoare sau de evitat - nu ma opresc? Raspunsul meu este simplu... pentru ca am constiinta faptului ca sunt inevitabile; exista complexe de imprejurari din care, asemeni unei dileme, oricat ai incerca sa gasesti o rezolvare, fara a iesi sifonat, acest lucru nu se poate. Si asta stiu din perspectiva empirica. Asa ca, prefer sa las lucrurile sa devina de la sine in felul lor cel mai natural. Ironia este ca astfel dilema propriu-zisa afla o rezolvare mult mai usoara pentru toti ce implicati decat am fi putut prevedea vreodata; geniul creator universal isi face, inca o data, foarte bine treaba!

Asa mi se intampla de fiecare data sa aflu raspunsuri la problemele care nu ma lasa sa dorm bine noaptea - fara insa a avea cosmaruri, ci doar un somn agitat de lipsa de prevedere si conceptiile limitate. Probabil ca imi si plac inceputurile. Cu siguranta sunt mult mai colorate decat continuarile, daca vreti sunt asemeni copertii unei carti foarte bine legate si ingrijit lucrate in comparatie cu aspectul oarecum tern al paginilor din interior. E drept ca in interiorul acela monoton exista substanta mesajului si informatia pe care autorul doreste s-o transmita, insa - cum se intampla de cele mai multe ori in viata - coperta (in ideea de ambalaj) este cea care convinge cititorul sa-si deschida antenele pe frecventa pe care este emis mesajul, mai ales in cazul unui autor necunoscut.

Iar autorul in cazul cartii noastre este de fiecare data necunoscut...