Despre cunoscutii nostri, care ne onoreaza cu penibilitatile lor...

Din experienta va spun ca atunci cand vrei sa fi penibil nu trebuie sa te chinui... lucrul vine atat de usor. Pacat ca cele ce urmeaza dupa nu ustura la fel de mult. Poate, daca urmarile ar fi la fel de consistente, omul din tine ar invata sa se abtina! Ori, macar, sa gandeasca de doua ori inainte si sa ceara si parerea celorlalte persoane implicate si posibil influentate de rahaturile pe care urmeaza sa le faci. Dar, nuuuu...

De ce sa ne complicam viata aiurea? De ce sa luam in calcul si sentimentele altora? Faci ce te taie capul si dupa... n-are decat sa sufere curu! Ah, pardon vorba asta parca era invers, nu? Mda, ma rog, n-are importanta prea mare pentru ca in cazul unora nu-i nicio diferenta intre cele doua.

Asa, carevasazica, ne lansam in afirmatii, ne dam intalniri, pentru ca dup'aia sa incercam disperati - manati de oprobiul public, si folosind cele mai patetice scuze, sa construim biciul din cacat. Norocul unora este... ca altii folosesc si nisip - sa dea totusi credibilitate proiectului.

Deci scoatem biciul si incepem sa pocnim din el! Nu realizam insa ca, facand astfel, persoana care se umple de cea mai mare cantitate de cacat suntem noi insine - manuitorii. De aici si penibilul faptului... ajunge sa puta atat de tare in jurul nostru, incat, pe o raza de 1 km nu se mai apropie nimeni de noi. Sau poate ca asta ne dorim de fapt...

There is an interesting question, wouldn't you say?

Despre asteptari... si pretexte

Cu totii cautam cate ceva in aceasta existenta de multe ori banala... Ne ingropam in rutina vietii zilnice si pierdem din vedere lucrurile care cel mai adesea ne-au adus impreuna.

Unde incepe existenta individuala si se termina cea in cuplu? De cele mai multe ori ne spunem ca nu avem suficient timp pentru amandoua, sa le imbini cu succes poate parea un efort supraomenesc; pentru ca ai pasiuni, ai doruri care te macina, ai un serviciu solicitant pana la limita rezistentei nervilor deja intinsi, ai lucruri la care nici nu visezi sa renunti, ai oameni cu care vrei sa te vezi, locuri in care vrei sa te afli si povesti de ascultat si de spus.

Nimeni nu te poate intelege mai bine decat o faci tu insuti in fiecare secunda, si nimeni nu are vointa de deschidere necesara. Ne ascundem in spatele fricilor, lipiti de peretii sufletului chinuit de remuscari si macinat de teroarea de a nu fi acceptati pentru cine suntem de fapt. Nu mai comunicam cu adevarat, ne asteptam sa ni se citeasca gandurile, sa ni se ghiceasca intentiile si sa devenim paranormali. Doar ca, a fi paranormal in ziua de astazi poate insemna chiar normalitatea zilei de ieri.

"Traim in epoca vitezei..." spunea un cunoscut de-al meu. Nu mai apucam sa traim... spun eu.

Pentru ca, pentru mine, a trai inseamna sa experimentezi, sa descoperi si sa TE descoperi, sa simti si sa respiri prin toti porii, sa atingi, sa te afli fata in fata, sa privesti direct in ochii celuilalt indiferent de ceea ce urmeaza sa gasesti acolo.

Si totusi, in fiecare zi, suntem tot mai putin dispusi sa constientizam prezenta fizica a celorlalti in jurul nostru. Ne construim lumi virtuale unde decapitam monstrii, balauri cu sapte capete, ne salvam Ilenele Cosanzene si ramanem cu printii pe cai albi; pacat ca dimineata ne trezim si, spre totala noastra surprindere, realizam ca din nou am adormit in fata calculatorului si ne-au scos astia din joc.

Apoi mergem din nou la serviciu, ne asiguram subzistenta si ne taram inspre casa, epuizati nervos, la finalul programului. Inapoi la casa care ne asteapta goala, fara sa tresarim la gandul ca exista cineva dupa usa de la intrare care abia asteapta sa se bucure de prezenta noastra; pentru ca nu exista acel cineva, undeva pe parcurs s-a dematerializat... n-a mai ramas decat o amintire a ceea ce ar fi putut fi daca...